Amintiri cu Frăţi

Încep prin a menţiona că Dumnezeu mi-a dăruit (sau, mai bine zis, eu am fost dăruită lui, având în vedere că e cu trei ani mai mare decât mine) un frate, pe nume Sorin, alintat Frăţi şi în multe alte feluri mai puţin...convenţionale.
Toate amintirile copilăriei mele îl includ, automat, şi pe el, fie că acest lucru era mai mult sau mai puţin dorit de către frăţiorul meu (căci, în privinţa mea, nu este niciun dubiu, mereu exaltam de fericire că îmi petreceam timpul cu cineva mai mare).
Rememorând cursul fragedei pruncii, nu pot să nu-mi aduc aminte ce bucurie resimţeam când mergeam la bunici, la ţară. Nu grădina ticsită de pomi fructiferi şi de flori şi nici câmpul infinit nu făceau obiectul entuziasmului nostru, nici măcar cele trei pisici, ori Azorică, cel mai loial câine ever. Nimic din toate astea, ci patul bunicilor. De cum prindeam odaia lor liberă, începea distracţia supremă. Ne suiam în pat şi ne zbânţuiam de mama focului. Se ridica praful că, de, la ţară nu găseşti aceeaşi curăţenie ca la apartamentul de acasă, la oraş. Săream şi iar săream, fără să fim deranjaţi câtuşi de puţin de norii cenuşii pe care-i ridicam. Chicoteam şi râdeam neîncetat, până ce ne auzea unul dintre cei mari. Atunci se-ntrerupea brusc distracţia. Parcă-l şi aud pe bunicu’, din pragul uşii : „Ia să scot eu cureaua...”, ducându-şi mâna la cataramă. Încremeneam de frică şi ne aşezam amândoi, tremurând, pe marginea patului, abordând nişte mine din cale-afară de nevinovate.
Bineînţeles că bunicul se reîntorcea la masa din bucătărie când vedea că ne-am liniştit. Noi aşteptam să se închidă uşa odăii, după care ne uitam complice unul la altul şi ne reluam jocul, „daţi” pe Silent, de această dată.
De asemenea, nu pot să uit aventurile cu patul părinţilor, de acasă, sau cu canapeaua din sufragerie. Bănuiesc că este o pandemie a tuturor copiilor aceasta, cu săritul în pat. Cum spuneam, aveam ceva şi cu patul părinţilor. Matrimonial, moale şi încăpător, piesa de mobilier reprezenta atracţia casei pentru mine şi Frăţi. După ce luasem lecţii de la el (mă corupea, înţelegeţi bine) – şi anume : se ia avânt încă de la uşa camerei, se înaintează cu maximă viteză, se răsuceşte în aer şi se plonjează în multadoratul pat -, ajunsesem deja expertă în săritura cu „dublu tuluf”, cum ar spune Habiba. Râdeam de fiecare dată cu poftă după ce ma trânteam. Îi vedeam chipul plin de satisfacţie a lui Frăţi, spunând, în timp ce ridica din sprâncene :”Eh, ţi-am zis eu că-i mişto!”.
După ce ne plictiseam de patul din camera zisă şi „de hotel”, luam cu asalt canapeaua, respectiv fotoliile, din sufragerie. Aici, Frăţi avea sarcină mai dificilă. Eu, fiind mai mică, mă urcam în cârca lui şi îl puneam să mă învârtă. Ca să stau mai comod pe acest parcurs, apucam perna mea preferată, a cărei faţă mi-o amintesc şi acum, la mai bine de zece ani de la aceste păţanii – era de un alb cremos, cusută pe margini cu fir auriu şi-având un model floral maroniu în mijloc, încadrat, la rândul lui, de cusătura strălucitoare şi-un pic înţepătoare la contactul cu obrazul. Puneam, aşadar, perna în zona cefei lui Frăţi şi-mi sprijineam capul pe ea, în timp ce Sorin nu contenea să facă piruete, cu mine în spate. La un moment dat, pe neaşteptate, îmi dădea drumul în fotoliu (sau în canapea, când mă mai mărisem), din viteză. Mă izbeam cu capul sau cu spatele, după care atârnam leneşă de braţele fotoliului. Frăţi cădea şi el, din picioare, pe undeva prin preajmă, pe bună dreptate ostenit. Eram amândoi ameţiţi, bezmetici şi FERICIŢI. Râdeam fără-ncetare de ceea ce tocmai făcusem, fiind pe deplin siguri ca nimeni, în lumea asta, nu se mai distra atât de bine cum o făceam noi.
Aceste experienţe se repetau destul de des de-a lungul zilei, mai ales pentru că eram, în mare parte a timpului, singuri acasă. Apoi, venea după-amiaza, respectiv seara. Începea programul de joacă în cartier, cu ceilalţi copii. Acela era momentul în care făceam „puppy eyes” şi îl bâzâiam la cap pe Frăţi să mă ia cu el. Aveam şi eu prieteni, dar nu se comparau cu gaşca de copii mai mari, a lui Sorin. Părinţii, evident, ţineau cu mine, mizând pe faptul că sunt mai în siguranţă dacă merg cu el. Parcă-i şi văd privirea morocănoasă şi-i aud bombăneala, văzându-se din nou nevoit s-o care după el pe „sora mai mică şi enervantă”. Şi mergeam afară, mândră, cu nasu-n vânt. Mi-amintesc că nici măcar nu aveam pretenţia să fiu băgată în seamă de grupul lui de prieteni; simplul fapt că stăteam printre ei şi-i priveam mă umplea de fericire şi de un sentiment pufos de superioritate. Probabil că, tot cu aceste ocazii, am auzit primele înjurături adevărate din viaţa mea. La noi în casă nu se înjura, decât foarte, foarte rar, iar atunci mai mult decât „dracu’ ” nu se folosea în propoziţie.
Revenind la faptul că mă ţineam după fratimiu oriunde s-ar duce, această situaţie îi aducea lui multiple inconveniente, printre care şi ora de intrat în casă. Eu eram mai mică, deci intram mai devreme. Însă nici nu treceam bine pragul uşii de la intrare, că ai mei mă şi trimiteau să-l aduc şi pe Sorin. Şi dă-i atunci cu bombănit, şi nervi, şi ţipat... Şi uite-aşa, îi stricam lui Frăţi serile de vară şi-l făceam să deteste că are o soră mai mică. Ca să nu mai spun de numeroasele bătăi „ca-ntre fraţi”, din care el ieşea mereu singurul vinovat, iar de aici vă puteţi imagina consecinţele...

Timpul a trecut şi am lăsat mult în urmă săritul în pat şi intratul în casă la aceeaşi oră. Am devenit liceeni, „mi-a venit mintea la cap”, cum spune el, s-a schimbat raportul frate-soră. Venise vremea în care pierdeam ore preţioase din noapte vorbind despre vrute şi nevrute, cu ochii aţintiţi în tavan, pe întuneric, până ce auzeam din dormitorul părinţilor un „Culcarea!” răstit, acompaniat de vocea autoritară a lui tătuţu.
Vorbeam despre tristeţi şi bucurii, despre viaţă şi neant, despre prieteni, despre viitor, visam cu ochii deschişi, râdeam sau plângeam, însă întotdeauna îmi ascultam fratele cu maximum de interes şi admiraţie.
Tot datorită lui Frăţi, am devenit mai bună. Am învăţat să împart, să-mi pese de celălalt, să am încredere şi nădejde în cineva şi, la rândul meu, să mă fac demnă de aceste sentimente din partea lui şi a altora. Probabil că aş fi fost alta dacă nu aş fi avut frate, mai egoistă, mai nesimţitoare.

Nu uit nici zilele în care mă tăvăleam prin casă de durere, iar el mă privea neputincios şi mă urmărea dintr-o cameră într-alta, să vadă cum mă mai simt. Odată, îmi fusese foarte rău, de la stomac, şi stăteam lungită în patul adorabil al părinţilor (altul, acum, decât cel din copilărie, de cel puţin două ori mai moale, mai confortabil şi mai încăpător). Pe jumătate leşinată şi adormită, îl aveam pe Frăţi lângă mine care, periodic, mă lua de mână şi mă privea cu aceeaşi neputinţă. Stătea acolo şi simţeam că nutrea cel mai sincer sentiment de părere de rău.
Tot din această perioadă a liceului, pentru mine, iar pentru el, facultate, dar, mai mult, muncă, păstrez amintirea ajutorului la nevoie, împrumutului de bani, transportului cu maşina la ore târzii, şi nu numai. Apropo de maşină, o să am mereu în minte o zi (groaznică) de noiembrie în care îmi era atât de rău (din cauza nefericitelor dureri menstruale), încât l-am rugat să vină să mă ia de la şcoală. Şi nu numai că a venit, dar a fost şi extrem de prompt. Într-una dintre cele mai urâte zile din viaţa mea, fratele meu a fost acolo, conştient de cât de greu m-aş fi descurcat dacă aş fi fost de una singură.
Întâmplări de acest gen pot să povestesc la nesfârşit, fiindcă sunt multe şi toate făcute din suflet. „Frate” înseamnă să înveţi să ai grijă şi de altcineva în afară de propria persoană, şi s-o faci cu dăruire, nu din obligaţie.

Amintirile cu Frăţi continuă până în prezent şi poate că această incursiune destul de generoasă a avut scopul de a mă face să-nţeleg mai bine ceea ce se întâmplă azi.
Din fericire, Sorin este bine şi sănătos. Însă nu pot să nu observ schimbările semnificative care au survenit în atitudinea lui faţă de tot ce îl înconjoară. Spre exemplu, ziua de ieri îmi va aminti de o supărare dureroasă şi de o pereche de ochi umflaţi de atâta plâns, în urma unei discuţii aprinse cu el. În ultima jumătate de an, scnenariul s-a tot repetat, iar momentele de bucurie sinceră, trăite de către toţi membrii familiei, sunt din ce în ce mai rare...
Am speranţa, totuşi, că adâncul sufletului său mai deţine măcar 1% din inocenţa şi din bunătatea de altădată, şi că îmi voi recăpăta frăţiorul cu care am trecut prin cele mai memorabile clipe ale copilăriei şi cu care m-am obişnuit deja să fiu grijulie, tolerantă şi darnică.

Iar când mă gândesc la Frăţi, îmi cântă în minte numai melodia asta .

"-Are you always gonna be there when I grow up? Are you?

-Cross my heart."