Un peu d'Inoubliable mis en lignes...

Fluffy mood...

2012-02-12T11:59:00.006+02:00

...de duminică dimineaţă, de leneveală, de ceai cu caramel, de dans în bucătărie în timp ce fierbe apa pentru ceaiul cu caramel, de iubire multă, de păstrat în inimioară şi de repetat în fiecare dimineaţă...

poză furată de la GrapeFruits :D

Când lucrurile se aşază exact aşa cum trebuie

2012-02-10T23:09:00.008+02:00

Ieri am avut ultimul examen al celei de-a treia sesiune a vieţii mele de studentă. Credeam sincer că nu se mai termină, ca tot urma examen după examen, carte după carte, conspecte după conspecte. Dar a venit si momentul de respiro, acele câteva zile în care îmi propun cu îndârjire să fac numai ce vreau, să uit complet de cele 3-4 săptămâni de stat cu nasul în cărţi (asta dacă nu punem la socoteală şi celelalte două săptămâni dinainte de sesiune, unde s-au înghesuit toate referatele şi proiectele, parcă pentru a ne pregăti pentru "distracţia" din sesiune).

Dar vine şi momentul în care scapi de ele. Momentul în care bagi toate cursurile, cărţile şi conspectele într-un colţ cât mai ascuns al casei, să nu le mai vezi, când scoţi în faţă reviste şi cărţi exact pe sufletul tău, când parcă a trecut furtuna şi se întrevăd raze blânde de soare. În momentul ăla aş cam vrea să merg acasă, fiindcă aşa am făcut după fiecare sesiune - am schimbat puţin aerul şi decorul, m-am refugiat în căsuţa în care am stat 19 ani, alături de oamenii cei mai iubiţi. Dar anul ăsta se pare că iarna se va conforma calendarului şi zăpezile vor tot veni, aşa că abia cu primii ghiocei o să pot ajunge în Constanţa.

Dar nici aici nu mi-e rău. Ba dimpotrivă. Pe lângă multă tandreţe şi căldură de la un om făcut exact pentru mine, se găsesc o grămadă de lucruri de făcut, de vizitat, de scris, de pozat, de stat şi privit, de vorbit şi aşa mai departe. În plus, am de recuperat franceza, am de căutat un job în radio, am de ieşit cu persoane neglijate în ultima vreme. Simt că am ceva mai mult timp pentru ce îmi place cu adevărat. Şi e ATÂT de bine!

Ah, şi am timp de muzică. Ascult muzică la greu (pentru că în timpul sesiunii mi-a cam lipsit; cele 7 minute de acasă până la metrou şi apoi încă vreo 10-15 până la facultate abia îmi ajungeau să ascult câteva melodii. Acum răsfăţ scrie pe mine). Deci, da, SĂ FIE MUZICĂ!

Cel despre care în general se scrie puţin

2012-01-24T11:51:00.011+02:00

He didn't tell me how to live; he lived, and let me watch him do it.

Mamele au mereu întâietate. Lor li se dedică ore întregi de cântece, rafturi ticsite de cărţi, poezii, citate, vorbe alese, admiraţie şi recunoştinţă, iubire şi protecţie. În exprimare mai des auzi "Mama ta ştie ce faci?" sau "Las' că te spun eu lu maică-ta" şi multe altele. Ele dau viaţă, e adevărat, şi merită pe deplin toată atenţia pentru devotamentul şi grija cu care sunt înzestrate. Însă nu despre ele o să vorbesc aici, fiindcă deja am facut-o de multe ori şi simt nevoia, măcar o dată pe an, să-mi îndrept privirea şi cuvintele spre tatăl meu.

Da, tătuţu. Cel din umbră, cel care nu prea se bagă în viaţa copiilor, dar pentru care contează enorm ca acestora să le fie bine, să fie sănătoşi şi fericiţi, cel dur, cel care-şi ascunde emoţiile şi din partea căruia, dacă primesc o îmbrăţişare, deja e o dezvăluire a sensibilităţii destul de mare, cel care, tocmai din reprimarea permanentă a emoţiilor, ajunge să fie, fără doar şi poate, cel mai sensibil membru al familiei. Sau cel puţin aşa se întâmplă la mine.

Azi a mai trecut un an peste el, însă asta nu-l opreşte să muncească cu acelaşi sârg ca în tinereţe, deşi o durere de genunchi sau de spate s-ar încăpăţâna să-l împiedice. Perseverenţă, curaj şi cinste - trei cuvinte, trei valori şi principii pe care le-am învăţat de la tatăl meu încă de eram mică. Ce e curios la taţi însă, e faptul că ei nu te învaţă la propriu, nici măcar (sau foarte rar) nu te sfătuiesc; ei au drept dovadă propria lor viaţă, din care tu, drept copil, tragi învăţături. Cam aşa a funcţionat şi la mine şi, din întâmplare sau nu, îi semăn mult (atât fizic, dar mai ales psihic), iar valorile acelea s-au ştanţat în caracterul meu. Tatăl e exemplul cel mai de admirat din viaţa unei fetiţe, iar dacă mama o consolează cu vorba bună şi cu dragostea necondiţionată, tatăl o ajută să fie bărbată, o încurajează şi o face să creadă că niciun greu nu este insurmontabil. Poate de aceea nu prea am putut, mai ales cât am fost mică, să mă apropii de tatăl meu; vedeam duritatea, fermitatea caracterului ca pe o barieră cumva, deşi mă ajuta, fără îndoială. Despre tata nu pot să vorbesc cu buza tremurândă, pentru simplul fapt că el întruchipează puterea şi mă face să ţin piept vieţii, prin curaj şi onestitate. El nu e "furnizor" de emoţii, ci de tărie de caracter. Lacrimile le păstrez pentru acasă, ar spune el. :)

Taţii nu se pricep la cuvinte, dar ştiu al naibii de bine să-ţi arate prin faptele lor ce e corect, ce e bine, ce e demn să faci. Iar om cu un mai mare simţ al datoriei ca tatăl meu, nu am văzut. El, când îşi dă cuvântul, e în stare apoi să-şi dea şi viaţa pentru a-şi respecta promisiunea. El, când greşeşte sau când spune o vorbă la mânie, se macină o noapte întreagă pentru a căuta modalitatea prin care să-şi îndrepte fapta. El, când vrea să-şi arate afecţiunea, o face prin faptul că e dispus să mă ajute oricând şi în orice chip, numai să mă vadă fericită. El se emoţionează teribil când îl iau în braţe, să nu mai zic atunci când îi spun "Mi-e dor de tine" sau "Te iubesc". El nu vorbeşte mult, deşi îi place la nebunie când îl mai iau la câte o discuţie despre ale vieţii sau despre şcoală, educaţie, politică. El e exact tatăl pe care mi l-am dorit şi acum că am pus în scris tot ce îmi place la el, îl iubesc şi îl apreciez încă de 10 ori mai mult. E parte din mine, la fel ca şi mama, şi dragostea pentru părinţi este egal distribuită la amândoi. Pentru că ei contează cel mai mult, pentru că datorită lor eu exist şi nu există sprijin mai mare ca acela din partea lor. Şi pentru că sunt mândră de ei. Şi pentru că tot e ziua lor, a amândurora la diferenţă de doar două zile, merită din plin aceste rânduri; măcar atât, având în vedere că nu pot fi acasă şi nu îi pot strânge tare în braţe.

La mulţi ani, tătuţu!

Pentru cea mai scumpă mamă...

2012-01-22T17:28:00.003+02:00

E ziua ei azi. Dar pe mine cum m-a curpins febra sesiunii deja, nu am putut fi acasă, alături de ea şi de tătuţu (care îşi serbează şi el ziua, marţi, pe 24), aşa că doar am sunat-o şi i-am urat cele mai frumoase gânduri, fără să uit să-i zic cât de mult o iubesc. Mi-a zis că ştie... mi-a zis că şi ea mă iubeşte la fel de mult...deja îmi tremura buza şi încercam să mă uit în sus, spre o sursă puternică de lumină, să evit lacrimile. Am mai discutat, am mai râs, am mai glumit, apoi i-am zis că o să mă retrag la învăţat, că-i deja după-amiază şi n-am făcut mai nimic. Şi ce îmi zice draga de ea? "Hai vino şi mănâncă mai întâi, că abia s-au făcut toate, sunt gata. Îţi pun în farfurie?". Am bufnit într-un plâns crunt, înecat, încercând să râd în acelaşi timp, că şi ea râdea de mama focului... Nu mai reuşeam să spun mare lucru, mă făcuse K.O. pur şi simplu... De când n-am mai auzit asta, de când am uitat de toată grija aceea părintească pe care, de altfel, i-o reproşam mereu. Iar ea îmi zicea de fiecare dată: "Eh, lasă, că o să vezi şi tu cum e când oi avea copii...". Aşa o fi, mamă, aşa o fi. Ştiu, până atunci, cum e să am câte o bucăţică de suflet în mama, în tatăl, în fratele meu, şi să simt la unison cu ei TOT, de la cele mai mici bucurii până la supărări ceva mai serioase... şi mai ştiu şi faptul că suntem patru şi că toate neplăcerile sunt mai mici astfel, că distanţa contează cel mai puţin pentru a transmite atâta energie pozitivă şi căldură cât poate exista într-o familie.

Revenind la mami, nu o mai lungesc prea mult, pentru că lucrurile atât de preţioase sunt prea greu de pus în cuvinte şi prea pline de emoţie pentru a mai putea continua fără să pic în borcanul (în curând, cazanul) cu melancolie şi să-mi fie greu să mai ies de acolo. Îmi bat şase examene la uşă, n-am voie să mă moleşesc tocmai acum. Mai ales când tocmai ea, mama, îmi râde la telefon de fiecare dată când vorbim şi chiar şi faza de astăzi trebuia să mă facă să râd tare. Şi am râs...printre lacrimile celei mai sincere iubiri din câte poate exista: aceea a unui copil faţă de mama lui, dacă nu cumva viceversa trece fără discuţii pe primul loc.

First Snow

2012-01-16T19:26:00.009+02:00

Ninge şi în Bucureeeeşti! Prima zăpadă mult-aşteptată, de altfel, a venit şi-n Capitală şi e cum nu se poate mai frumos. Încet, încet, totul se acoperă de alb şi miroase a frig, cum îmi place mie să spun, a ger şi a vânt care te spulberă (bine, asa era la mare, aici nu te spulberă chiar, dar e destul de puternic). Şi mi se înroşeşte inevitabil nasul şi mi se prind fulgii de zăpadă în păr... În sfârşit e iarnă! Când am ieşit de la facultate azi (de la sediul nostru, de la etajul 6, adică, pentru cunoscători, la Leu, Politehnică), ningea, cu fulgi anemici, ce-i drept, dar am fost atât de bucuroasă de parcă păşeam prin troiene de zăpadă! :D Am aşteptat-o mult, iar gând la gând cu bucurie am fost cu prietenele mele, şi anume de a face o binemeritată şedinţă foto în zăpadă. Şi-aştept, de asemenea, o serie de pupici în timp ce ninge; asta, aşa, numai şi numai pentru sufleţelul meu...

Am chiar şi melodie dedicată primei ninsori. Peaceful, exact precum ninsoarea de afară. Enjoy! (the music, the snow, everything!)

quand une fille est love...

2012-01-15T22:06:00.008+02:00

Îmi înmoi buzele în ceai fierbinte şi dulce, de tei şi ascult din muzica mea, parcă special compusă pentru mine. Sunt fericită şi nu mi-e teamă, ca alte dăţi, s-o spun cu voce tare, pentru că acum ştiu de unde izvorăşte, cum se întâmplă asta şi, mai ales, cum s-o fac să dureze. Fericirea, adică.

E un nou an şi l-am început cu planuri mari în minte şi pe hârtie, cu cărţi noi, abia cumpărate, cu program de lucru, dar în special cu o perspectivă mult mai pozitivă asupra vieţii. Mi se întâmplă lucruri frumoase în ultima vreme şi vreau să vorbesc despre ele şi aici puţin.

Plecând de la titlu, "Quand une fille est love" (care-i şi o melodie, de asemenea), când o fată este "love", metaforic vorbind, adică iubeşte, este iubită şi-n general simte iubire cam în tot ce o înconjoară şi dinspre toată lumea care o înonjoară, ei bine, acea fată poate muta munţii din loc. Dar nu face asta, fiindcă n-ar avea niciun sens. :D În schimb, îşi concentrează toată energia pozitivă pe planuri care o definesc, profită de clipă aşa cum nu a mai făcut-o până acum (gândul îl avea demult în minte, dar punerea în practică a fost mai dificilă uneori), zâmbeşte mult, iar dacă nu o face, poţi fi sigur că îşi păstrează mereu o atitudine pozitivă, se bucură de reuşite mult de tot şi le pune pe un piedestal în mintea ei, pentru ca niciun alt eventual eşec să nu le mai detroneze de acolo, crede cu adevărat în ce simte, în ce îşi doreşte şi în puterile ei, mai ales.

Iar odată cu astea, o să o vezi cum radiază, cum emană bucurie prin fiecare por şi o împlinire copleşitoare. Pentru că se află exact unde trebuie să fie, are aproape exact oamenii pe care îi merită şi nu îi e teamă dacă mâine o dă în bară. Încă are milioane de lucruri pentru care să fie fericită!

All I want for Christmas...

2011-12-23T20:19:00.004+02:00

Tot ce vreau de Crăciun am deja. Aş fi chiar nerecunoscătoare să nu apreciez tot ceea ce am şi m-aş teme, oricum, să fac asta. Prea sunt fericită ca să risc să rămân goală, fără sentimentul asta atât de mult aşteptat.

Pentru că în sfârşit îmi ies toate pasenţele. Lucrurile se aşază pe făgaşul lor, la fel cum ieri noaptea fulgii de zăpadă se depuneau încet, pe pământ, alături de alte milioane de fulgi. Dansul ăsta lent al fulgilor în aer, până ajung să-şi găsească locul îmi este dat să-l văd abia acum. În urmă cu vreo 3 zile n-aş fi putut să spun acelaşi lucru, fiindcă eram prinsă într-o avalanşă furioasă, în care cu greu am reuşit să mă ţin pe picioare. Că, deh, cam ăsta-i ritmul meu în general, în viteză şi cu adrenalină în suflet, că nu o să reuşesc să ajung într-un anume loc. Trebuie să recunosc că timpul nu este cel mai bun prieten al meu. Pentru câte vreau eu să fac şi pentru cât de bine vreau să le fac, presimt că nu va fi niciodată timp suficient. Poate doar dacă viaţa mi s-ar derula pe fast-forward, atunci poate le-aş face pe toate. Dar le-aş rata în acelaşi timp, pentru că n-aş avea timp să trăiesc cu adevărat niciunul dintre momente, fie ele frumoase sau triste.

Suna una dintre acele persoane în calea cărora obstacolele se aşază în fix ultima clipă, în cel mai ironic mod posibil. Căreia reuşitele nu-i vin niciodată ca bătând din palme şi pentru care succesul rimează cu multă muncă (şi stres, şi bătaie de cap, şi deznădejde, că uneori ajungi la capătul resurselor de optimism etc., etc.). Eh, dar ce m-a învăţat pe mine viaţa cam de când am început să decid pentru mine este că mereu, dar MEREU vine răsplata eforturilor. Oricât de grele par uneori, oricât de sleit de puteri te poţi simţi şi neîndreptăţit, şi ocolit de noroc, vine şi soarele în calea ta. Cu aceeaşi dulce ironie cu care au apărut şi obstacolele...

Şi ce-i mai frumos e că vin odată cu oamenii dragi. Ei, care-s acolo necondiţionat, ei aduc liniştea şi zâmbetul uşurat pe chipul tău. Ei sunt gata oricând să alerge cu tine, să-şi piardă suflul odată cu tine, să ia parte la nebunia pe care o trăieşti tu şi îţi permiţi s-o numeşti viaţă. Şi rezistă..şi nu numai că rezistă, ba chiar te trag şi pe tine după ei atunci când îţi vine să te pui în fund de nervi, îmbufnată, aşteptând să treacă necazul. Nu, nu o să ai timp să faci asta atâta vreme cât ai persoane care te iubesc în preajmă.

Am avut nişte ultime zile de foc. Nu că nu s-ar mai fi întâmplat, ba dimpotrivă, aproape că m-am obişnuit. Însă cu bucuria care vine mereu după ele, ei bine, cu aia nu cred că o să mă obişnuiesc vreodată. Nu cred că o să-mi amintesc niciodată la timp că good things really come... sooner or later. E tot o chestiune de timp şi asta, iar cum eu şi cu el nu prea ne înţelegem, nu-mi rămâne decât să trăiesc aşa, la maximă intensitate tot ce îmi este dat să trăiesc.

...şi cine a zis că mă plâng? Sunt prea fericită. Poate doar lacrimi de fericire, de iubire aş fi îndreptăţită să am pe obraji. My moment is here. :)

Tot ce-mi doresc de Crăciun am deja, după cum spuneam. Mi-aş putea dori să le am pentru totdeauna.

Ah, există totuşi ceva ce-mi doresc: un sărut în dansul fulgilor de zăpadă...

Nu m-am grăbit să spun "Te iubesc"

2011-11-28T02:34:00.002+02:00

Nu m-am grăbit să spun "Te iubesc". Niciodată până acum. Bine, mama, tata, frăţiorul, prietenele ies din discuţie. Mă refer că n-am spus niciunui EL asta până acum. Am dedicat melodii, am preferat să umplu multe rânduri cu cuvinte alese, să strâng în braţe tare, să îmi ascund privirea uneori. Dar n-am recunoscut-o făţiş, verbal niciodată.

Şi nu pentru că nu aş fi simţit-o. Şi nici pentru că n-aş fi sinceră - îmi place să cred că sunt sinceră, în primul rând faţă de mine, şi-apoi faţă de cei din jurul meu şi cu precădere faţă de cei la care ţin.

Poate că de multe ori cuvintele ne sperie. Relaţia dintre literele care formează cuvântul şi semnificaţia lui fac să fie cuvântul mai semnificativ decât sentimentul în sine. Şi sunt, totuşi, un om al cuvintelor şi nu pot să neglijez importanţa lor. Însă...

...cei care-mi sunt apropiaţi ştiu că la mine se vede. Se vede când începe să-mi pese, se vede când îmbrăţişarea transmite căldură, când sărutul e apăsat nu din întâmplare, ci pentru că e încărcat de emoţie, de "am atâtea să-ţi spun, încât tremură şi sufletul în mine". Sunt un om al cuvintelor, dar când vine vorba de iubire, le uit şi las gesturile să vorbeasă. Poate şi pentru că doar două cuvinte nu ar fi de ajuns...

Nu m-am grăbit să spun "Te iubesc", deşi îmi stă pe buze şi mă înfioară puţin. Fiindcă-i pe bune de data asta. Pe foarte bune.

sursă foto

Habiba mea a făcut 20...

2011-11-14T09:48:00.006+02:00

Când face chiar şi Habiba 20 de ani, atunci e clar că timpul a trecut, că am crescut, că avem deja 9 ani de prietenie în spate, plini ochi cu amintiri dintre cele mai inubliabile...

În a5-a făceam schimb de oracole între noi şi-i admiram caietele cu coperţi groase şi foarte colorate, aduse din Italia. În anul 2 de facultate împărţim aceeaşi cameră şi multe, dar MULTE momente dintre cele mai frumoase, precum şi dintre cele mai grele. Că, deh, prietenul îţi e prieten şi la bine şi la rău. Ne cunoaştem prea bine, prea de demult; putem spune oricând "You'll always be my friend. You know too much!" Asta, aşa, fie că vrem sau nu... :D

A făcut 20 de ani Habiba şi nu puteam să las să treacă neobservat evenimentul. Aşa că am convocat două oraşe, plus puţin din Italia, pentru ca ea să nu uite cât de iubită este. Toată ideea a pornit de la mama ei; mi-am spus eu aşa "Dacă reuşesc să obţin un filmuleţ în care mama ei să-i zică "la multi ani" tocmai din Italia, pff, o s-o dau gata!". Mă gândeam să mai adaug apoi câţiva prieteni, să fie ca o urare colectivă, un colaj de gânduri frumoase pentru ea, unde fiecare nouă persoană care îi zice La mulţi ani să aducă ceva deosebit. Aşa că le-am pus cuvintele laolaltă şi, pentru aproape opt minute cât a durat filmuleţul, lacrimile au curs şiroaie...pe obrajii Habibei mele. Şi când mai pui că au fost lacrimi de fericire, ei bine, don'şoara care tocmai a schimbat prefixul poate să uite de riduri pentru cel puţin încă cinci ani de acum încolo! I-am filmat reacţia, evident, am plâns alături de ea (pentru mine emoţia a fost de la bun început mai mare; închipuiţi-vă, stau cu ea în aceeaşi cameră şi a trebuit să fiu foarte, foarte subtilă, să nu cumva să stric surpriza, să nu cumva să se prindă; apoi, vorbim de una dintre cele mai frumoase şi mai complexe surprize pe care le-am făcut vreodată şi-s cea mai fericită că mi-a ieşit până la urmă, că Habiba n-a bănuit nicio clipă despre ce e vorba :D ştiţi cum e, satisfacţia mai mare o are cel care pregăteşte surpriza decât cel căruia i se pregăteşte :D). Mi-a plăcut că lumea a fost extrem de receptivă, începând încă de la tatăl Habibei (care a fost chiar primul filmat şi care a avut, totodată, cel mai emoţionant discurs) şi până la fiecare dintre cei care apar în filmuleţ; mi-au uşurat cumva munca, am conlucrat cu toţii pentru ca surpriza să iasă cât mai bine. Eu le mulţumesc tuturor pentru ajutor, mai ales că rezultatul este, fără doar şi poate, pe măsura aşteptărilor.

Şi a fost cu poveste... Cu telefoane multe, cu stress că nu o să primesc la timp filmuleţele, cu plecat de-acasă cu laptopul după mine şi lucrat la Suri filmuleţul final (că, deh, stau cu "duşmanul" în cameră şi n-aş fi putut să mişc un deget!), cu râsete până la lacrimi împreună cu Deliutz şi Suri atunci când ne-am filmat (am avut vreo 10 încercări, după care tot pe prima am ales-o!), cu alergat pe Bd. Iuliu Maniu la 00.15 (da, de un sfert de oră deja era ziua Habibei şi eu cu Delia nu eram acasă, să-i cântăm La mulţi ani şi să deschidem şampania) în căutarea unei cofetării deschise la ora aia. Pe la 00.20 eram însă în faţa uşii, cu un tiramisu în mână (tiramisu de la cofetăria de pe colţ, de care ştiam că e preferatul Habibei mele) şi îi cântam, eu şi Delia, La mulţi aaaaaani din toţi rărunchii. Şi râdeam ca apucatele, scuzându-ne că există o explicaţie pentru că am întârziat, dar că o s-o afle mai târziu un pic...

Au fost nişte zile frumoase, în care nu m-am concentrat decât pe asta şi bucuria încă o resimt şi acum. Pentru că a ieşit cum nu mă aşteptam de bine, pentru că Habiba merită, pentru că e şi ea fericită, pentru că am vrut din tot sufletul să fac asta, iar eu când vreau, pot. Punct.

Îmi iubesc Habiba, în caz de n-am spus-o sau nu aţi dedus-o. Şi tot ce îmi doresc mie îi doresc şi ei. Iar fiindcă ne cunoaştem atât de bine, după cum spuneam şi mai sus, prea multe cuvinte ar fi de prisos, fiindcă nu pe cuvinte se fondează o prietenie, ci pe ani buni, nouă, în cazul nostru, de momente dintre cele mai diverse, care te formează, te schimbă, te face mai bun uneori şi mai puternic alteori, care te învaţă să fii prieten, la urma urmei. Mulţi ani asemenea să mai avem, Habiba!

Pentru a vedea filmuleţul despre care v-am vorbit atât, click aici.

Despre luptă, despre ceilalţi şi despre noi

2011-11-07T21:57:00.004+02:00

Rămâi în picioare, loveşte pentru că altfel vei fi lovită, nu te expune pentru că o să fii rănită în cel mai vulnerabil punct, închide-te, respiră, pur şi simplu respiră pentru că pentru că eşti tot ce ai. În comparaţie cu acea durere interioară, invizibilă, acum sunt fericită la podea cu picioarele umflate de vânătăi şi cu braţele căzute ca nişte aripi frânte.
Rănile vin din două părţi: ne rănesc ceilalţi şi ne rănim singuri. Ceilalţi o fac prin lovituri directe, prin eschive, prin manevre la care nu te aştepţi în momente în care laşi garda jos. Ceilalţi dispar din ring mai devreme sau mai târziu, dar de noi înşine nu scăpăm niciodată. Lupta e despre a-ţi supravieţui ţie însuţi şi abia apoi a-i supravieţui adversarului. Iar lupta creează dependenţă pentru că îţi arată că, dacă rămâi mult timp în acelaşi loc, nu mai evoluezi. Trebuie să rămâi în mişcare, să îţi rafinezi tacticile şi la final să rămâi doar tu, un tu superior celui care a început lupta.
Ana-Maria Iana, pentru DoR

On my way HOME

2011-11-04T13:12:00.004+02:00

Weekend. O lună de când n-am mai trecut pe acasă. Vineri liberă. Gata, s-a votat. E joi seara, plec acasă. La 19.35 mă aşteaptă trenul în gară.

Mai e o oră şi jumătate până atunci, aşa că mă apuc de făcut bagajul. Termin rapid (e vorba de 3 zile, în fond) şi la 18.30 ies pe uşă.

Ca niciodată, metroul vine repede. Schimul la Eroilor, la fel, nu-mi ia mai mult de 2 minute. la 7 fix sunt deja la gară. Iar cunoscuţii ştiu bine că pe lista aceea de "Nu"-uri trebuia să adaug şi "Nu mă înţeleg prea bine cu punctualitatea", aşa că jumătate de oră în avans e waaay too much for me.

Dar asta e, s-a întâmplat, ce rămâne de făcut? Privirile dubioase se înmulţesc încă de când urc scările rulante. Nu e chip să aştept 35 de minute pe peron, frig fiind şi cu atâtea persoane cu cele mai bine intenţii, cum zice filmul, în preajmă. Cu băgăjelul într-o mână şi cu telefonul în cealaltă, mă gândesc pe cine să sun ca să treacă mai repede jumătatea asta de oră. Mă retrag spre sala de aşteptare. Ajung în dreptul intrării, unde era plantat un paznic.

-Vă rog să îmi arătaţi biletul.

-?!

-Aveţi un bilet de plecare, nu?

-Ăăă, da... De ce trebuie să vi-l arăt dvs. ?

-(zâmbeşte, puţin fâstâcit) Ah, intraţi!

Nu îi înţeleg. Pe bune dacă îi înţeleg. Dacă arătam ca o infractoare în serie, mai ziceam să aibă dubii în privinţa mea. Dar nici atunci. E o nenorocită de sală de aşteptare. Că aştept trenul sau pe prietenul meu, ce contează?! Dacă înăuntru era o recepţie, cu bufet suedez şi tot restul, înţelegeam să nu lase pe oricine să intre. Dar aşa, când tot ce găseşti acolo sunt nişte scaune albastre din plastic şi ceva mai multă căldură decât afară, ce ar fi de pierdut, spuneţi-mi şi mie?

Dar de data asta mai era ceva înăuntru (poate de-asta erau precauţi în privinţa persoanelor care intră). Era o voce asurzitoare. Un nene îşi instalase un stand în mijlocul sălii de aşteptare şi înşirare mai multe cărţi pe el. Alături, un banner cu sloganuri de genul "Mănânci sănătos, trăieşti sănătos!". Şi ţipa din toţi rărunchii, că nu pot spune că vorbea, şi ne zicea (sau le zicea, mai degrabă, celor 3-4 inşi adunaţi în dreptul standului) despre efectele benefice ale mâncării sănătoase. Dădea exemple, făcea glumiţe, gesticula energic. Mă întrebam sincer dacă nu cumva îi considera surzi sau retardaţi pe cei câţiva care îl ascultau, de ţipa aşa. Dar nu, alta era ideea. Ideea era ca noi, ceilalţi, să fim curioşi de ce prezintă el acolo, să ne apropiem, să cumpărăm cărţile alea. Încerca o strategie (agresivă) de persuasiune. Nu zic de marketing, fiindcă e puţin cam mult pentru omul nostru. Eu încercam doar să o aud pe mama în telefon, dar nu era chip. În schimb, mi-a plăcut o comparaţie de-ale lui. Îi explica unui puşti : "E simplu de tot. Ce-a făcut Dumnezeu când a creat roşia? Cu ce seamănă roşia? Cu inima. Ajută inima. Apoi, morcovul, cum arată morcovul? Când îl tai rondele cu ce seamănă? Cu pupila - e bun pentru ochi!" Am zâmbit. A continuat, apoi, cu lista alimentelor bogate în vitamine, carbohidraţi etc, cu acelaşi ton de stadion. Era deja şi 25, aşa că am plecat spre trenul meu.

Trec 3 ore de mers, cu moţăit, vorbit la telefon şi citit DoR (Decât o Revistă, de la Michelle Chirac; da, Miha, revista ta e cu mine, acasă, fiindcă de când o am în Bucureşti n-am reuşit s-o citesc :-D. Ieri, pe drum, însă, i-am devorat paginile).

Ajung la gara din Constanţa şi o iau la pas spre taxi. Taximetrişti mai binevoitori ca aici nici măcar la Gara de Nord nu sunt; mai că îmi luau şi bagajul din mână, numai să merg cu ei. Dar eu trag de obicei spre bătrâneii calmi şi simpatici, care nu se agită pe lângă tine, poate-poate te urci la ei în maşină. Am găsit, deci, un astfel de personaj şi am urcat. Bătrânelul avea chef de vorbă. Despre vreme, despre Bucureşti, despre Constanţa, despre cartierul Inel 2, despre muzică. Toate astea în 10 minute (cam atât e de la gară până la mine acasă) şi în condiţiile în care eu eram amorţită de somn. Scoteam câte un "aham" prelung şi speram să tacă, totuşi. Dar nu...

Ajungem în dreptul scării. "Ah, bun bloc, aici, bun, bun! Îmi place zona asta! Da, da, am pe cineva care stă aici. Foarte frumos!". Ignor şi-l întreb cât face. "Ah, dar nici nu mai contează! Lăsaţi cât doriţi dvs.! Oricât e bine! Face 12 lei, dar dacă n-aveţi mărunt, nu contează! Mie mi-a făcut o mare plăcere!". În buzunar mai aveam 11 lei. Îi zic că doar atât am. "E foarte bine aşa, nicio problemă! Mi-a făcut deosebită plăcere de ambianţă! O seară frumoasă!" Şi îmi pupă mâna în timp ce îi întind banii. Wow, zic în gând. "O seară frumoasă şi dvs. în continuare!" îi spun. Plouă cu urale în urma mea până ies din maşină şi închid uşa.

Aşa DA! Să tot am parte de taximetrişti d-ăştia. Frumos început de weekend acăsică, să se mai întâmple!

Alex Dima : "Iubesc oamenii care muncesc, care fac ceva să dispară griul şi mizeria din România!"

2011-11-01T21:02:00.007+02:00

Însă nu iubeşte România, a zis el în seara asta, în amfiteatrul R3 al Facultăţii de Chimie, locul unde se ţin toate cursurile noastre, a fjsciştilor. Să auzi din gura unuia dintre producătorii emisiunii "România, te iubesc" un mai mult decât natural "Ce să iubesc la ţara asta? E o mizerie!", ei bine, pentru mine a fost puţin şocant, dar de înţeles, până la urmă, atât pentru multele motive pe care le-a enumerat (şi cu care, Slavă Domnului, ei se confruntă cel mai des: de la corupţie în toate mediile sociale, la malpraxis şi neglijenţă faţă de tot sistemul sanitar, ca să nu mai vorbim de cel educaţional), cât şi pentru cele care-mi veneau mie în minte în acel moment.

Însă am văzut din nou licărul acela de speranţă în ochii lui. Licăr pe care l-am întâlnit şi la Paula Herlo atunci când am avut-o în faţă şi care este coproducătoare, alături de el, a emisiunii "România, te iubesc". E speranţa aceea că putem schimba ceva în ţara asta, chiar şi cu paşi mici, chiar si dacă ni se închid 1000 de uşi în nas; a 1001-a se deschide în final şi aceea e şansa de a schimba lumea, de fapt.

Ne-a vorbit despre el, despre cum a început să lucreze la Pro Tv şi despre cum a fost la Realitatea înainte, despre diferenţele de viziune redacţională a celor două posturi, despre cât de greu e uneori să obţii informaţia, mai ales când ataci un caz grav de corupţie, despre cum îţi rişti viaţa şi îţi schimbi hotelul în care eşti cazat pe parcursul anchetei, tocmai pentru că ţii la viaţa ta şi muulte altele. Asta mi-a plăcut, că ne-a arătat şi povestea din spatele poveştilor pe care le vedem în 40 de minute, duminica, de la 18.00. Şi cum ţi se trântesc uşile în faţă, şi cum te trezeşti cu maşina înconjurată de oameni "binevoitori" cu topoare în mâini, şi cum e nevoie să apelezi la tot felul de tertipuri ce ţin de imaginaţia ta pentru a-ţi salva pielea şi a obţine, în final, informaţiile de care ai nevoie. Ne-a spus că el cu un ochi plânge, iar cu altul râde, căci altfel nu ar putea să facă această meserie. Mereu caută amuzantul situaţiei, strecoară câte o anecdotă, fie şi numai în interiorul echipei. Poate că ţine tot de speranţa, la urma urmei, că se va termina cu bine, indiferent câte obstacole vor întâmpina. Mai ales că ediţiile puţin mai vechi ale emisiunii aduc deja dovezi ale reuşitei lor. Cum să nu adori să asculţi poveştile cu final fericit din gurile oamenilor ăstora care, atenţie!, sunt oameni normali ca şi noi, ba chiar, vorbind de profesie, nici măcar nu au pregătire jurnalistică în spate. Dar au dorinţa de a schimba în mai bine, dorinţă care se face simţită în fiecare material "România, te iubesc". Tot respectul din partea mea, atât pentru Alex Dima şi Paula Herlo, cât şi pentru întreaga echipă de producţie, fiindcă au arătat că SE POATE şi continuă s-o facă în mod admirabil! :)

Bucureştiul apropie oamenii

2011-10-31T21:43:00.006+02:00

Bucureştiul chiar apropie oamenii. În special pe cei care se cunosc deja din oraşele din provincie şi se regăsesc în Capitală. De câte ori nu mi s-a întâmplat să mă întâlnesc pe stradă cu oameni cu care nu schimbam o vorbă în Constanţa, dar cu care să mă bucur că mă văd aici şi să întreb un foarte sincer "Ce faci? Cum îţi e?" sau, în lipsa acestor întrebări (pentru care uneori efectiv nu e timp), să le zâmbesc cu drag. De unde căldura asta, habar n-am, dar cert e că mi se întâmplă destul de des şi mă surprind apoi spunându-i Habibei (deoarece e vorba de prieteni comuni de cele mai multe ori) "Azi l-am văzut pe X la metrou. Da, e schimbat. Îmi zicea că..." La fel îmi povesteşte şi ea când întâlneşte pe cineva cunoscut de amandouă. Şi chiar ne ascultăm cu interes una pe cealaltă, prin urmare ne pare bine, altfel spus, că mai auzim câte ceva despre unul-altul cu care nu aveam nicio tangenţă cât încă eram acasă.

În mod paradoxal, poate, în ciuda agitaţiei tipice unei metropole, în Bucureşti e timp să îţi povesteşti întreaga viaţă stând pe o bancă în parc, să iei masa în tihnă la Springtime sau la cantina facultăţii, să te plimbi cu paşi lenţi pe aleile Cişmigiului şi să faci poze cam la tot ce îţi sare în ochi şi ţi se pare frumos. Iar pozele să fie una dintre cele mai uşoare modalităţi de a te apropia de oameni. Văd uneori priviri nostalgice din partea celor mai în vârstă, invidioşi în cel mai resemnat mod, totuşi, pe energia noastră şi pe viteza cu care mergem şi vorbim, pe frenezia cu care râdem şi gesticulăm. Azi, în metrou, eram cu Iulia, undeva la sfârşit de zi (a se înţelege că eram deja obosite şi aveam ochii pe jumătate închişi, deci nici urmă de energie debordantă) şi vorbeam, vorbeam, vorbeam neîncetat. Alături de mine - un bărbat la vreo 40-45 ani. Iulia a coborât, eu am continuat să merg încă 2 staţii. Individul se înclină spre mine, după câteva dăţi în care doar m-a privit : "Cea mai frumoasă perioadă a vieţii e asta! Pe care, mai târziu, o regretăm cel mai mult", mi-a zis, privind pierdut harta Metrorex de pe perete. Am râs şi am dat din cap. Omul, însă, era de-a dreptul nostalgic şi-l vedeam cum ofta repetat, aşa că am antrenat un pic discuţia. L-am întrebat la ce se referă mai precis, ce îi lipseşte cel mai mult. Am avut surpriza să constat că, pe lângă faptul că ne ascultase toată vorbăria, continua să fie fascinat de energia(!) noastră. Am zâmbit din nou, iar el a oftat din nou. :)

Bucureştiul apropie oamenii prin fotografie. Iar aici mă refer atât la oameni având aceeaşi pasiune, care se întâlnesc şi iau oraşul la pas cu aparatele foto în mână, şi nu mai contenesc cu pozele, şi îşi dau sfaturi reciproc (în urma cărora unii învaţă, în sfârşit, să-şi folosească aparatul...:D) şi se bucură împreună, cât şi la relaţia dintre fotograf şi modelul lui, care poate fi un copil în parc, un bătrân pe o bancă, un trecător îngândurat. Am realizat că aproape fiecare declanşare a aparatului poate duce la o poveste de viaţă, la prieteni noi, la experienţă în a relaţiona, la urma urmei. Deci nu ştiu dacă e meritul oraşului neapărat, dar Bucureştiul le dă oamenilor curajul să intre în vorbă unii cu ceilalţi. Trebuie să recunosc că, în Constanţa, asta nu se întâmplă.

Peace of mind. Of soul. Of life

2011-10-27T19:59:00.011+03:00

De ce peace? Pentru că trebuie, din când în când. După mult bubuit în boxe, bass şi haos general, apare nevoia de linişte. De oprit pe loc şi inspirat adânc, fie că te afli în mijlocul mulţimii gălăgioase şi năvălitoare, care mai-mai că te calcă în picioare în fuga spre metrou. Mda, în situaţia asta faptul că te opreşti şi respiri o clipă te poate costa la propriul viaţa. Sau integritatea corporală, sigur. De aceea, momentul meu de peace-needed se consumă deseori în căşti. Dau play şi păşesc pe note, merg în cadenţa versurilor şi clipesc rar pe cele câteva secunde de pian sau vioară. Dacă e peace sau nu ? E mai mult decât peace. Da, chiar acolo, în mijlocul zecilor de glasuri străine şi atât de obositoare. Tu ai ritmul tău în urechi, în minte, în suflet şi e numai pentru tine, ceea ce îţi creează clipa ta unică, te face să te simţi privilegiat, te rupe din tensiunea călătoriei cu metroul la ore de vârf.

În ultima săptămnă îmi cântă în căşti numai câteva melodii, la care mă opresc mereu atunci când deschid playlist-ul tocmai pentru că mă duc mereu la efectul descris mai sus. E vorba de Selah Sue, pe care am descoperit-o de curând şi pot să spun că pe zi ce trece mă îndrăgostesc mai tare de vreuna dintre melodiile ei. Prima dată a fost This World, pe care am auzit-o în ultima reclamă Kinder Bueno (de unde am şi aflat de Selah); apoi Black Part Love, apoi Just Because I Do. Astea trei piese, plus restul de la ea, rulează în căştile mele zilnic, încă de când ies din scara blocului şi până la metrou, apoi pe peron, în metrou, în autobuz, în pasajul de la Unirii, pe scările rulante. Curios e că acasă nu le ascult deloc. E un fel de outside music, de mood music. Chill şi motivantă în acelaşi timp, peace-giver, că tot am plecat de la ideea asta. De unde nevoia asta de linişte, până la urmă, şi ce a însemnat "gălăgia", altădată...

Una dintre cele de care nu mă mai satur. Enjoy my drug!

Poza e de la Deliutz, care mi-a trimis-o pentru că ar semăna cu mine. And she's right. :D

"Nu"

2011-10-13T17:12:00.005+03:00

Despre câteva "nu"-uri mai mult sau mai puţin necesare, dar clar definitorii atunci când spui "Inoubliable" şi te gândeşti la Korina. Deci, să începem...

Nu am atenţie distributivă. Şi pace. Că uneori aud şi ce se vorbeşte la masa de alături, pun pe seama unui auz fin şi a unei abilităţi înnăscute de a "mirosi" bârfa/cancanurile pretutindeni. Dar când sunt pusă eu să mă concentrez la două lucruri diferite -cu precădere atunci când vorbesc la telefon- una dintre activităţi e clar compromisă. Iar în situaţia în care încerc să le fac pe amandouă, le compromit fără greş pe ambele.

Nu pot să mănânc îngheţata repede. Dintr-o prea mare teamă că răcesc, gâtul meu fiind din cale-afară de sensibil. Asta, însă, nu le opreşte pe prietenele mele să se amuze teribil de cum îmi curge mie îngheţata pe lângă cornet, de cum mă mânjesc toată, fiindcă se topeşte. Asta în cazul în care nu e deja pe jos şi rămân doar cu cornetul în mână. Gol.

Nu pot să nu merg repede, în schimb. Şi mă jur că nu fac paşi mari, nu suflu greoi, nu mă chinui în niciun fel. Pur şi simplu aşa merg. Şi-mi dau seama că alţii nu fac la fel ca mine când aud un "Dar unde te grăbeşti?".

Nu pot să nu cred în dragostea adevărată. Fără explicaţii ulterioare. O să cred mereu, indiferent de complicaţiile/riscurile/dezamăgirile care intră în ecuaţie.

Nu ies niciodată din casă fără să mă dau cu parfum.

Nu dorm în timpul zilei. Nici dacă aş vrea, nici dacă m-aş chinui.

Nu fac complimente gratuite (!). Deci mă poţi crede pe cuvânt când îţi spun că fusta îţi vine fenomenal sau că tricoul te pune în valoare şi se potriveşte cu culoarea ochilor. La fel şi când apreciez o calitate a caracterului. Mai ales atunci.

Nu cred în întâmplare. Coincidenţele sunt mult mai puţin accidentale şi neimportante decât le considerăm. Totul, dar absolut totul se întâmplă cu un rost. Profeţia e să-ţi dai seama care e acela...

Nu (prea) ascult de sfaturi. Până nu mă conving singură de un lucru, nimeni altcineva nu o poate face. Că apoi vine întotdeauna replica "Ai avut dreptate" şi privirea plecată, e altă parte a poveştii. Dar numai apoi.

Nu ştiam (până de curând!) să merg pe bicicletă.

Nu o să mă las de fotografie. Promit. Îmi promit mai întâi mie, căci n-aş putea fără.

Şi nu o să renunţ la vise. Promit din nou :).

Ah, şi neapărat: niciodată nu o să mai spun "niciodată". Sau "mai rău de atât nu se poate". MEREU se poate mai rău, iar "niciodată" poate fi noul "mâine", ca o dulce şi înţepătoare ironie a vieţii.

O vară la...maxim!

2011-09-23T03:23:00.001+03:00

Prima dată a fost sesiunea. S-a întins până la jumătatea lui iunie, ultimul examen fiind chiar pe 15. Se subînţelege stresul de dinainte de fiecare examen, implicit nerăbdarea să termin odată cu ele. La nici 2 ore după de am ieşit din amfiteatru, după ce am dat ultimul examen, eram deja în tren spre casă. Aripi îmi mai lipseau, în rest zburam cu totul numai la gândul că mă aşteaptă două săptămâni de vacanţă, la mare, acasă. Şi am ajuns acasă, mi-am aruncat bagajele şi am plecat prin oraşul minunat. Pe lângă tot ce plănuisem sau aşteptam într-un fel sau altul să se întâmple în cele două săptămâni, s-au întâmplat şi altele, şi-au făcut intrarea şi alte persoane în viaţa mea, astfel încât mă întorceam la începutul lui iulie, în Bucureşti, cu inima mai strânsă ca niciodată.

De ce mă întorceam? Pentru practică, pentru radio, pentru franceză. Toate la un loc, la Radio România Internaţional. Pentru trei săptămâni, atunci, în iulie, în miezul unei veri care se anunţa promiţătoare. Însă am uitat pentru moment de Constanţa şi m-am instalat în Capitală, unde mi-am făcut loc încet-încet printre oamenii de la radio, am furat meserie, am vorbit pentru prima dată la microfon şi am auzit zilnic, înainte de jurnalul de la ora 13 (care se transmitea în aproape toate colţurile francofone ale globului) deja obişnuitul "Ici Bucarest, Radio Roumanie Internationale", alături de un fragment - absolut superb - din "Rapsodia" lui Enescu.

Au trecut cele trei săptămâni, şi-alte cinci, apoi, la Radio România Actualităţi. Da, terminasem cu practica propriu-zisă, însă mi se oferise şansa să văd cum e şi la Actualităţi. Din nou cu gândul la vară, la mare, la acasă şi la toată bucuria pe care mi-o aducea timpul petrecut acolo, m-am ambiţionat, totuşi, să rămân în Bucureşti, spunându-mi că e o ocazie prea mare ca s-o ratez şi un semn, până la urmă, că trebuie să o fac şi pe asta. :) Nu regret nici o clipă din cele cinci săptămâni (printre care m-am "strecurat" şi am reuşit să fiu şi acasă din când în când, în special când toţi se aşteptau mai puţin). Gândeam, cumva, în termenii următoarei plecări acasă, sau următorului material, următorului interviu. Am pus suflet în fiecare părticică din planurile pe care le urzeam şi asta s-a văzut. Dovada? Am surprins, de ambele părţi, şi am reuşit să mă umplu eu, în primul rând, de bucurie, şi-apoi cei din jur. Ca să dau două coordonate precise, pe 14 august, seara, eram pe nepusă masă în Constanţa şi...surprindeam, după cum am spus, iar pe 27 august, undeva la ora 18.30, mă auzeam la radio pentru prima dată, într-un material despre punerea în scenă a cărţii "Dragostea durează trei ani" a lui Frederic Beigbeder, lucrat în exclusivitate de mine şi de încă o colegă. Fericire? Peste măsură, în ambele cazuri. În ceea ce priveşte materialul, a fost ca unul din visele alea frumoase care devin realitate când te aştepţi mai puţin - am stat faţă în faţă cu unul dintre scriitorii mei preferaţi, ba chiar am făcut poză cu el; ei bine, n-am crezut că o să mă întâlnesc vreodată cu şansa asta, darămite atât de curând!
În altă ordine de idei, am dat la Actualităţi peste multe tipuri de oameni şi a fost, cu siguranţă, cea mai folositoare experienţă de viaţă de până acum. De la viclenie la bunăvoinţă, de la lâncezeala minţii şi neîncredere, la optimism şi un zâmbet încurajator, le-am întâlnit pe toate, şi niciodată trecerea de la una la cealaltă nu a fost atât de rapidă, (tocmai pentru a mă determina să le "citesc" mai rapid şi să mă comport în consecinţă). În special zâmbetul încurajator a contat şi m-a făcut să-mi privesc viitorul jurnalistic cu mult optimism. Pentru că dacă vrei, poţi. Fără excepţii.

A venit 28 august, iar eu eram din nou în drum spre mare, de data asta cu gândul de a petrece o binemeritată lună de vacanţă acasă. Gata, văzusem cum e la radio, mă stresasem suficient, mă bucurasem şi de reuşite; venise vremea mea să n-am nicio grijă, să mă relaxez cu adevărat, până nu începe noul an universitar. M-am întors, deci, la cei pe care îi lăsasem acasă, unde lucrurile au început să se schimbe, iar zâmbetele să dispară. Cu mai mult sau mai puţin dezgust, am trecut peste şi m-am încăpăţânat să fac din luna asta una frumoasă, mai frumoasă, chiar, decât plănuisem iniţial. Iar dacă vrei, chiar poţi, şi parcă şi Universul conlucrează la fericirea ta şi îţi scoate în cale persoanele potrivite la momentul potrivit. Aşa că, acum, în puţinele zile care au mai rămas din septembrie, mă zbat undeva între încredere şi rezervă şi sunt fidelă tare intuiţiei de care vorbeam cu atâta fervoare în post-ul anterior. Ce va (mai) fi, nimeni nu ştie... All we got is NOW. Şi acest "now" înseamnă un confortabil sentiment de bine, de aceea nu am nicio grijă.

Dac-ar fi să rezum vara asta (care s-a "întins" pe atâtea rânduri şi încă am impresia că nu am spus nimic din câte aş fi avut de spus), aş zice Carpe diem, că niciodată nu ştii ce te aşteaptă mâine, aş zice că trebuie să asculţi de intuiţie, aş zice că munca şi perseverenţa aduc întotdeauna reuşite, că seriozitatea şi bunul-simţ sunt viza spre încrederea celorlalţi în tine, şi, înainte de toate, aş zice că trebuie să porneşti la drum, fie că vorbim de planul personal sau de cel profesional, cu multă încredere şi respect de sine, şi că tot ce lezează într-un fel sau altul aceste valori trebuie rapid eliminat din schemă. Punct.

A fost o vară intensă, fără urmă de îndoială. Plină. Efervescentă. Şi nespus de frumoasă. Oh, i-aş da "bis"... :D

Despre încredere

2011-09-11T17:27:00.009+03:00

Ca să vorbim de încredere, trebuie mai întâi să punem în discuţie încrederea de sine. Da, da, da, încrederea de sine, fără de care categoric nu poţi avea încredere în altcineva. Încrederea de sine, care îţi spune cu maximă convingere că eşti bun, frumos şi destept, că meriţi respect, atenţie şi iubire şi că nu trebuie să accepţi nimic din ce nu se încadrează aici. Da, tot de incredere in sine ţine şi asumarea puterii pe care o ai şi pe care nu o conştientizezi mereu. Şi aici o să mă refer strict la intuiţie; vocea aia care te trage de mânecă atunci cand situaţia pute, cand lucrurile poate ar trebui regândite, cand semnele arată clar că parfumul e ieftin tare. Dar se întâmplă ca cel mai adesea să nu asculţi de vocea aia, deşi urlă în urechile tale, te smuceşte, îţi dă palme, poate-poate te trezeşti. N-auzi. Până nu guşti din amar cu vârf şi îndesat, până nu simţi nervii cum pulsează în fiecare muşchi al corpului şi până nu ajungi în punctul în care ai vrea să striveşti ca pe o gânganie pe un om ridicat în slăvi fără merit, NU AUZI. Abia atunci înghiţi în sec şi îţi promiţi că data viitoare vei asculta de nenorocita aia de intuiţie, care mereu zice bine, care caută să te scoată din groapă chiar inainte să cazi in ea, care, care, care...
La femei mai ales, funcţionează mereu fără greş. Ea-ţi zice când e cazul să mergi orbeşte într-o direcţie, să îţi încredinţezi sufletul şi gândurile cuiva şi când ar trebui să fii ceva mai rezervat. Altfel spus, îţi arată în cine să ai încredere şi în cine nu. Dacă am asculta de intuiţie, am suferi ceva mai puţin. Cât despre încredere, am vedea că, de fapt, persoanele în faţa cărora te poţi deschide necondiţionat nu sunt deloc uşor de găsit, oricât de mult ne-am dori să-i vedem pe unii demni de încrederea noastră. Pentru ca jocul asta să iasă câştigător de ambele părţi, nu e loc de aparenţe şi de păreri formate pe baza aparenţelor, fiindcă atunci când cade masca, doare ca dracu.
Despre încredere ar mai fi multe de spus, printre care şi faptul că odată pierdută, nu o mai recuperezi, oricât de mult ai merita-o. Şi uneori ai vrea s-o mai acorzi, dar ceva te reţine. E fix intuiţia de care vorbeam mai sus; te împiedică să mai faci aceeaşi greşeală din nou. Şi, oricum, rană peste rană e deja masochism.
Tatăl meu obişnuieşte să fie scurt în exprimare; el zice : "N-am încredere decât în mine." Şi îi e foarte bine aşa. :)

După-amiezi cu briză de septembrie

2011-09-09T21:13:00.006+03:00

Mi-am atârnat aparatul foto de gât şi am pornit la pas pe străzile constănţene cunoscute atât de bine şi cărora le-am dus dorul atât de mult. Mi-am sunat focca - adică pe Simina, coleguţa de bancă din liceu, cu care ne alintam aşa dinaintea nebuniei cu Roboţii - şi am convocat-o la o plimbare, altfel spus la o trecere în revistă a verii care tocmai a trecut, dar şi la o readucere-aminte a vremurilor noastre de glorie (referindu-mă indubitabil la anii de liceu :D). Dincolo de străzile deja binecunoscute, am colindat prin locuri noi şi neştiut de frumoase şi de liniştite şi, ce e cel mai important, numai bune de explorat la pas şi de fotografiat. Am vorbit despre multe şi mulţi, în timp ce ne-am odihnit pe o bancă, apoi ne-am pornit iar la drum pentru ca la final să ne îndreptăm, aproape teleghidate, spre locul nostru de suflet deja: casa incendiată şi părăsită de pe lângă Casa Căsătoriilor. De trei ani tot facem poze acolo, şi mereu se întâmplă undeva la sfârşit de vară. Şi tot mereu îi descoperim alte unghiuri interesante de prins în fotografii, alte culori şi texturi ale pereţilor rumeniţi de flăcări, cândva văruiţi cu albastru şi alb. Azi am aflat şi că strada pe care se află această imensă şi adorabilă casă se numeşte Mihai Eminescu şi intenţionez să-i aflu istoricul, că prea este fascinantă, şi-aşa arsă, şi dărăpănată, şi plină de moloz şi de buruieni cum e acum. Poate o să aflu că odinioară călca vreun picior de prinţ pe-acolo, cine ştie? Judecând după grandoarea camerelor şi numărul lor (pe puţin 5 încăperi), nu pare să fi fost locuinţa vreunui muncitor de rând. Poate că această casă va deveni subiectul unui viitor articol semnat de mine, aşa cum sunt pe listă deja Cazinoul şi Casa cu Lei (şi ar mai fi multe în Bucureşti, în special fostele case de toleranţă -sau ce a mai rămas din ele- de pe Calea Griviţei). Ceea ce e de-a dreptul cuceritor la casele vechi e faptul că încă poartă parfumul vremurilor de când dăinuiesc şi parcă spun poveşti interminabile, plecând de la un vechi model sculptat în piatră sau de la o pictură ştearsă, abia sesizabilă, de pe perete. Iar tocmai pentru că nu ştii exact ce poveste se ascunde în spatele acelei construcţii, ai libertatea să-ţi imaginezi tot ce îţi doreşti tu, să creezi şi să recreezi scenarii până ce-l găseşti pe cel care pare cel mai potrivit cu decorul şi apoi -asta e partea cea mai interesantă- să te transpui tu însuţi în povestea aceea veche, scrisă pe hârtie de pergament, să fii parte a unei lumi din care nu vei face, probabil, niciodată parte...
E vorba de visare, în definitiv, şi de timp liber pe care eu mi-l aloc pentru asta. Să ştii să-ţi relaxezi creierul nu e chiar cea mai uşoară treabă. Eu reuşesc din când în când, iar o zi ca astăzi trebuie să recunosc că n-am mai avut de ceva vreme. Şi ca să revin de unde am plecat, şi anume de la aparatul foto atârnat de gât, eu înmagazinez visele în pixeli şi le iau cu mine peste tot. Mai ales la Bucureşti şi mai ales pentru zilele în care visele par departe rău de realitate; aşa îmi aduc aminte că am fost cândva chiar aproape de ele, iar pe multe dintre ele le-am împlinit deja.

Liberă

2011-09-05T00:23:00.003+03:00

Sunt liberă. Liberă să savurez pur şi simplu o melodie lentă, în surdină, noaptea târziu, fără nicio grijă sau stress legate de ziua de mâine, fără niciun stress sau plan legate chiar şi de ora următoare. Liberă să am momentul meu, când ridic ochii spre cer şi întind mâinile şi respir adânc, îmi umplu plămânii cu aer proaspăt (sărat, de Constanţa) şi uit de tot. Liberă să iubesc pe cine vreau eu, la ce oră vreau eu, cum vreau eu. Liberă să vorbesc cum vreau şi să fiu sigură că nu vorbesc greşit. Liberă să ignor, liberă să strâmb din nas, liberă să nu mă gândesc la nimic din ce ar putea vreo clipă să-mi umbrească... libertatea. Liberă să mă bucur de o prăjitură cu marţipan exact ca un copil. Liberă să renunţ să alerg într-o direcţie greşită, considerată mult timp drumul cel bun. Liberă să gândesc că lucrurile bune se întâmplă atunci când te aştepţi mai puţin, dar nu fără să le meriţi şi fără să le fi aşteptat, totuşi, vreme îndelungată. Liberă să îmi doresc mereu mai mult de la mine, dar în acelaşi timp liberă să mă bucur de ceea ce am chiar acum. Liberă să mă consider o norocoasă datorită multora dintre oamenii care mă înconjoară. Liberă să zâmbesc cum numai eu ştiu...

Sunt liberă să mă gândesc că-s atât de liberă, deşi sunt strânsă ca-n lanţuri de obligaţii impuse de societate, de morală şi nu în ultimul rând de mine însămi, că alea-s cele mai usturătoare. Altfel spus, sunt atât de liberă pe cât de mare îmi e curajul să mă simt aşa!

And yes, i m back! Într-un alt episod: despre cum am ajuns la radio şi n-am mai plecat de acolo. Şi despre multe altele şi mulţi alţii.

Anul trecut pe vremea asta...

2011-07-14T19:04:00.007+03:00

Anul trecut, pe 14 iulie 2010, mă trezeam la 5 dimineaţa, iar la 6 fără un sfert eram în autocar, împreună cu Habiba, în drum spre Bucureşti. Mergeam să ne înscriem la facultate: eu la Jurnalism şi SNSPA, ea la SNSPA şi Limbi Străine. Anul trecut pe vremea asta era pentru prima dată când luam Bucureştiul la pas singurică, fără să mă îndrume nimeni niciunde. Căutasem încă de acasă adresa fiecărei facultăţi în parte, îmi făcusem trasee cu metroul începând de la Gara de Nord, planificasem totul până la cel mai mic detaliu. Şi mă înarmasem cu o hartă foarte detaliată a Bucureştiului, care ne-a fost de mare folos, mie şi Habibei, atunci, precum şi-n primele luni în Capitală (chiar şi acum, din când în când, de ce să nu recunoaştem? :D). Anul trecut pe vremea asta înfruntam o caniculă insuportabilă în încercarea de a ne depune dosarele de candidatură la facultăţile pentru a căror examene de admitere învăţasem un an întreg. Şi-n mod uimitor sau nu, ne-am dat peste cap şi am ajuns, în decursul unei singure zile, în toate punctele (sediile de facultăţi) în care trebuia să ajungem, şi asta fără să ne rătăcim sau să ne stresăm excesiv. Ne-am descurcat, şi încă impecabil. Ţin minte că am refuzat cu vehemenţă ajutorul vreunui părinte binevoitor care să ne transporte cu maşina până la Bucureşti, şi, acolo, de la o facultate la alta. De ce? Pentru că priveam treaba asta, în ambiţia-mi înnăscută, drept un pas important în maturizarea noastră, un pas care trebuie făcut de unul singur, fără să te mai ţină de mână mama. Ajunsesem deja la vârsta la care dobândisem echilibrul şi încrederea în paşii noştri, lucru care să ne facă să ne urcăm în autocar, necunoscând nicio străduţă a Bucureştiului, doar cu o hartă în faţă, însă cu multă determinare pentru visele noastre. Ziua de 14 iulie 2010 este însăşi dovada că putem şi asigurarea că ne vom descurca, eu şi Habiba, fără probleme în marea noastră Capitală.

Tot anul trecut pe vremea asta auzeam la dus spre Bucureşti cum că Mădălina Manole a murit, însă eram mult prea preocupate cu înscrierile noastre ca să-i acordăm un minimum de inportanţă acestei informaţii. Ţin minte că am auzit ştirea la Radio Zu, chiar de la Buzdugan şi Morar, şi ne-a trecut efectiv pe lângă urechi. Abia la drumul de întoarcere, când ne puteam gândi şi la altceva în afară de viitoarele noastre facultăţi, am ascultat pe îndelete povestea cu Mădălina.

Anul trecut pe vremea asta luam, deci, contact cu Bucureştiul la modul oficial şi-mi dădeam seama că-mi va plăcea să locuiesc acolo...

Ei bine, pe 14 iulie anul curent nu mai merg pentru prima dată de una singură pe străzile bucureştene şi nici nu mai ciulesc urechile la fiecare staţie de metrou, de teama că nu o să cobor unde trebuie :D. Acum parcurg la pas traseul de la Eroilor la Casa Radio, iar când ajung acolo îmi exersez vocea şi accentul pentru a transmite cât mai frumos ştirile în limba franceză. Acum îmi văd de planuri şi încerc, deşi e greu, să mă văd cum voi fi la anu' pe vremea asta... :)

Undeva între mare şi Capitală

2011-07-11T15:44:00.009+03:00

Scriu la fix trei săptămâni de la ultima postare şi nu din cauză că nu aş fi avut despre ce să scriu în răstimpul ăsta, din contră, doar că am fost ceva mai egoistă şi am păstrat totul pentru mine, m-am bucurat în tăcere, să zic aşa. Au trecut cele două săptămâni de relax total, acasă, la mare, şi încă au trecut de o mie de ori mai frumos decât planificasem. Nicio secundă nu a fost pierdută şi nicio clipă regretată. A fost mare, soare, bronz, somn, râs mult, poze multe, plimbări multe, prieteni şi mai mulţi, sucuri la terasele de pe malul mării, a fost dans în cluburi, a fost început, a fost... mai mult decât inubliabil! Nu cred că mi-a mai fost vreodată, în tot acest an de când sunt cu facultatea la Bucureşti, atât de greu ca acum să mă desprind de "acasă". Da, asta ar fi singurul regret legat de vacanţa mea: că n-a durat mai mult şi că la un moment dat a trebuit să plec. Dar mă întorc acolo pentru încă o repriză, weekend-ul acesta, să-mi încarc bateriile din nou.

Şi am venit din nou în Bucureşti, s-audă o ţară întreagă cine-s eu, cu adevăraaaat. Adică la radio, la Radio România Internaţional chiar, să audă mai multe ţări cine-s eu, atunci când le voi vorbi în franceză. Asta nu s-a întâmplat încă, dar e în pregătire, bineînţeles. Sunt parte din colectivul secţiei de franceză şi aud multă franceză în jurul meu, şi nu pot decât să mă bucur tare pentru asta. Practic vorbind, am lăsat (pentru un timp) marea şi pe toţi cei dragi de acolo pentru franceză. Metaforic vorbind, am parcurs cei 225 km dintre mare şi Bucureşti pentru a veni aici şi a face primii paşi în drumul spre un vis care se află de ceva timp pe wishlist-ul meu şi pe care îl văd cum capătă formă: jurnalistă în limba franceză!

Şi am venit în Bucureşti, cu Habiba la braţ şi, după o săptămână caniculară, ne-am instalat, în weekendul care abia a trecut, pe ştrandul Dâmboviţa, în încercarea de a suplini marea de acasă. Ca nişte constănţence veritable ce suntem (şi care totuşi nu au avut parte de foarte multă plajă pe vara asta), ne-am ambiţionat să luăm tot soarele de Bucureşti direct pe pielea noastră. Şi am reuşit, însă experienţa a fost cel puţin...usturătoare (mai ales pentru Habiba, care e pretty red cam pe tot corpul). Un aspect pozitiv la ştrand e că nu te umpli de nisip, asta pentru că, în primul rând, nu e la fel de mult nisip ca la mare şi, în al doilea rând, nu adie nici urmă de vânt. În schimb, apa din piscină e pur şi simplu detestabliă din cauza clorului (şi a gândului că toate acele sute de persoane se bălăcesc în acelaşi bazin...). Însă, cu toate acestea, am iubit apa aia din bazin, ieri, în timpul celor 37 de grade la umbră care s-au înregistrat în Bucureşti!

Mi-e bine, pe scurt... Mi-era dor să-mi fie bine, mi-era dor de relaxarea asta a tuturor simţurilor şi de zâmbetul omniprezent de pe faţa mea. Mi-e bine tare, iar poza de mai sus ilustrează perfect staerea mea. MEAW! :D

În plină relaxare

2011-06-20T12:47:00.004+03:00

Pe lângă reprizele de plajă, de înotat, făcut pluta sau lenevit pe plajă, la bronzat, pe lângă plimbările pe răcoare, seara, grătărelele în cartier şi timpul petrecut cu ai mei, am şi momente, de obicei de dimineaţă (as in în jur de 12, că am trecut la orarul de vară :D) în care rămân cu ochii aţintiţi în tavan, întinsă în cel mai mare şi mai confortabil pat din casa asta şi îmi dau seama cât de BINE e. Iar când mă gândesc că nu va dura o veşnicie răsfăţul acesta, cu atât mai mult savurez senzaţia de moment. De "nu e nimic mai important de făcut decât să mă relaxez". Şi să mă văd cu oameni dragi mie, care se bucură cu adevărat să mă revadă şi cu care subiectele de discuţie sunt inepuizabile. Serile şi nopţile nu prea mă prind în casă; oraşul trebuie explorat, trebuie văzut ce cafenele şi cluburi au mai apărut, care au dispărut, cum se mai distrează lumea prin Mamaia, ce au mai adus nou magazinele de haine de pe litoral şi muulte altele. E timpul de distracţie. Si-atunci distracţie să fie!

sursă foto

La răscruce de sesiune şi vacanţă

2011-06-16T02:43:00.007+03:00

Malul mării, întuneric, undeva trecut de miezul nopţii. Un tip se apropie de maşina noastră, din care se auzea muzică pe toată fâşia aceea de plajă.
-Dau doar un telefon, zice individul. Şi apelează.

-Alo? Alo? Nu te aud. Stai că încerc să ies. Ce zici? Nu, tot nu te aud.

(cred că e bine de menţionat că grupul dinspre care venea tipu' tocmai strigase spre fratimiu un Binee! Mai tare! când începea melodia cu "la gente esta muy loca"; în toată bezna am reuşit să disting siluetele lor clătinate, într-o încercare de dans haotic şi măsurat în acelaşi timp).

Astă seară a fost eclipsă totală de lună. Poate că lucrul acesta nu m-ar fi fascinat atât de mult dacă nu aş fi avut marea în faţă, indivizii puşi pe distracţie în dreapta mea, aerul sărat care-mi inunda nările şi briza (destul de) răcoroasă, care să-mi aducă aminte de prospeţimea verilor în Constanţa. Stăteam pe o pătură, ascultam muzică dinspre maşina frăţiorului (muzică aleasă, dincolo de lumea care-i nebună, care se potrivea perfect vremii de afară şi lunei care se descoperea încet-încet) şi observam cum bucăţica de plajă iniţial subestimată de mine devine tot mai luminoasă. Atunci când s-a arătat în deplinătatea ei, luna a desenat o diagonală lucioasă de-a lungul mării, până în dreptul nostru. De-a dreptul superb. Şi ireal de liniştitor. De parcă luna, marea şi Constanţa toată ar fi ştiut câtă nevoie aveam de un asemenea refugiu. Şi deşi am zis eu că o să aterizez direct pe plajă de cum ajung acasă, nu mi-am imaginat totuşi că în noaptea zilei în care mi-am bătut creierii cu cel mai greu examen al sesiunii, voi lenevi pe o pătură şi voi uita de tot stresul de până atunci, de aceste ultime săptămâni în care cu greu am mai avut timp să ridic ochii din foi, cursuri şi conspecte. S-a şters efectiv. Tot stresul. S-a făcut loc pentru amintiri frumoase, pentru fotografii de neuitat, pentru prieteni, pentru familie şi pentru locuri dragi, familiare.
Stăteam, deci, în faţa apei care abia se unduia şi care îmi inducea o stare profund zen şi realizam că mi-ar plăcea să-mi petrec astfel toate celelalte zile de vară. Mă mai gândeam şi la cum am lăsat oraşul meu frumos, cu deschidere la minunăţia asta de mare, pentru un altul mult mai mare, frumos şi el, mai "viu" decât Constanţa mea, dar căruia îi lipseşte un element esenţial care l-ar apropia simţitor de ideal: marea.

Când am plecat de pe plajă, frăţiorul i-a salutat pe cei din grupul petrecăreţ şi le-a bălmăjit un "Ne mai vedem". Indivizii, care nu se opriseră din dansul lor beat, deşi nu mai aveau muzică, i-au mulţumit, cred, fiecare în parte.
La gente esta muy locaaa, am auzit în urma noastră, după ce pornisem deja.

Frăţior de 23 de ani

2011-06-06T14:11:00.004+03:00

Cu el am cele mai multe amintiri şi cele mai amuzante totodată. Despre toate astea am scris mai multe aici (dar cred că aş mai putea umple zeci de pagini şi tot n-aş termina, că doar un frate am!). Tot despre el vorbeam şi atunci când ziceam că îl iert cam indiferent ce ar face şi lângă care nu pot sta fără să râd, chiar şi supărată pe el fiind. Cam aşa e frăţiorul meu şi mi-e sincer dor de el. Însă aş fi egoistă să spun că e doar frăţiorul meu, fiindcă a devenit un fel de frăţior universal pentru toate prietenele mele. Şi apropo de asta, nu uit o fază de la majoratul meu, când Dumitriţa, o fostă colegă de clasă, după ce i l-am prezentat pe frate-meu, a zis, cu băgare de seamă: "Am auzit multe despre tine...", replică pentru care al meu frăţior s-a cam speriat un pic şi m-a tras deoparte să mă ia la întrebări. Dar e inevitabil să nu povesteşti despre un personaj precum frăţiorul meu, care te amuză prin simpla-i prezenţă şi se-mprieteneşte cam cu toată lumea. Ce mai, e un fenomen, o figură, cum îmi place mie să-i zic (dar şi în alte muuulte feluri, nu foarte demne de menţionat aici) şi-mi pare tare rău că nu mai împărţim aceeaşi cameră.

Azi păşeşte în cea de-a 23-a vară a vieţii sale, dar vă asigur că n-a încetat să fie un copil în sufletul lui şi să se poarte ca unul. Acum probabil petrece (de vreo 2 zile, de fapt), dar mi-a promis că dăm un bis atunci când mă întorc acasă, aşa, ca-n vremurile bune. L-am sunat azi-noapte la 12 să-i cânt "la mulţi ani" şi să-i urez toate cele bune, CĂ DOAR UN FRATE AM! Eu n-am reuşit să-l fac să lăcrimeze, aşa cum mi-a făcut el de ziua mea, dar cu siguranţă ar fi vrut să-mi dea o fluffy hug chiar în clipa aia, exact aşa cum numai el ştie să dea!

Cred că e deja redundant să menţionez că imi iubesc tare frăţiorul şi îi doresc tot binele din lume, azi, de ziua lui, şi întotdeauna şi abia aştept să-l văd când aterizez acasă. La mulţi ani fericiţi şi frumoşi, frăţior drag!

Nopţi de vară

2011-06-04T12:54:00.004+03:00

Daaa, nopţi de vară... cu plimbări nocturne, cu limonadă şi îngheţată, cu stat în bucătărie pe întuneric şi pălăvrăgit până la 2 noaptea despre amintiri din copilărie, rude şi orice ne mai trece prin cap, cu mult râs şi stare de bine (fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă că ar trebui să învăţăm pentru examenul de pe 8)...

Nopţi de vară cu străzi pustii şi liniştite, dar cu terase ticsite şi gălăgioase, cu parcuri mereu colindate de la un cap la altul de grupuri mai mici sau mai mari de oameni, cu metrouri aproape goale şi parcă mai rapide decât în timpul zilei;

Nopţi de vară după care urmează dimineţi leneşe şi la fel de adorabile ca nopţile care abia s-au sfârşit, şi pe care nu le mai lăsăm să treacă pe lângă noi şi punem mâna pe cărţi; alternăm reprizele de învăţat cu puţin chat, cu puţină muzică, cu câte un articol pe blog...

Începe să-mi placă sesiunea :-D.

Cât pe ce!

2011-05-31T14:31:00.011+03:00

Să plec în Franţa. La o aruncătură de băţ de urcarea în avion am fost!

Tocmai am primit un mail de la reprezentantul OIF (Organisation Internationale de la Francophonie), prin care mă informează că articolul meu a reţinut în mod special atenţia juriului şi că, pentru asta, primesc o diplomă specială şi un abonament pe un an la una dintre următoarele publicaţii: Grands Reportages, Le Monde Diplomatique, Le Magazine Litteraire sau Courrier International. Ce înseamnă asta? Că dacă era încă puţin mai bun, articolul meu mă trimitea în Franţa, să practic fotojurnalism pentru o săptămână, undeva la sfârşitul lunii august.

Dar e foaaarte bine şi aşa! Înseamnă enorm pentru mine faptul că am fost atât de aproape de marele premiu; asta vine ca o garanţie pentru viitor, că POT şi că o să REUŞESC. Sooner or later. Le-aş sugera celor din juriu să se obişnuiască cu numele meu, fiindcă la anul e foarte posibil să mi-l scandeze, ca fericita câştigătoare a marelui premiu, oricare va fi acela! Nu mă las, nu, nu, nu. Anul acesta e al doilea în care particip, şi a fost deja cu noroc. La anu' va cu cel mai mare noroc, promit!

Aş schimba puţin vechea mea vorbă: Good things come to those who wait and work hard. Nu a fost niciodată altfel pentru mine şi nici nu mi-aş dori să fie. Cum altfel aş mai avea acces la fericirea care m-a cuprins acum?

Şi a fost multă muncă pentru acel articol, mulţi nervi mâncaţi şi multă deznădejde, totuşi: atunci când zăboveşti prea mult asupra unor rânduri, ajungi să nu le mai acorzi nicio importanţă, să nu mai aibă niciun sens în ochii tăi. Dar uite că a avut în ai lor... :) şi sunt cea mai fericită pentru asta!

sursă foto

Lately...

2011-05-30T13:21:00.003+03:00

Lately s-au întâmplat multe şi repede. În primul rând, s-a întâmplat că a venit sesiunea peste mine; două examene deja date, încă trei la rând. De aici se deduce că timpul se împarte în special între învăţat, mâncat, somn. Printre picături, mă bucur de soare, ceea ce înseamnă cutreierat parcurile şi făcut poze, chiar plimbat şi pe părinţi prin Grădina Botanică, cu ocazia unei vizite pe care mi-au făcut-o weekendul ăsta.

Atunci când mi se termină proviziile, iau pauză de la învăţat şi dau o fugă în piaţă după verdeţuri şi fructe, cu pretenţii de bătrânică (şi anume, cer să mă lase să-mi aleg singură căpşunele pe care urmează să le cumpăr). Pe alocuri ne mai şi culturalizăm, mergând la spectacole de balet şi admirând mereu graţia înnăscută a balerinelor. În serile de weekend respirăm aerul puţin răcoros, de Bucureşti, de pe o canapea cu perne mari şi pufoase, în timp ce privim agitaţia de siluete şi voci care populează Centrul Vechi. Vorbim despre vicii şi despre cum ne străduim să scăpăm de ele: eu cu Habiba de plângem de patima ciocolatei, mai ales că de o săptămână ne-am hotărât împreună să renunţăm la ea; Miruna se mândreşte că a reuşit să se abţine preţ de câteva ore bune de la ţigări, ba chiar au aruncat, ea şi cu Deea, toate brichetele din casă (pentru ca mai apoi să le caute cu disperare... ;)) ).

Lately am golit şifonierul de pulovere şi am trecut la garderoba de vară, nu înainte de un mic shopping reconfortant. Tot lately suntem, eu şi Habiba, în goana după costumul de baie perfect - fiindcă da, imediat ce sesiunea se va sfârşi, noi două vom ateriza (la intervale de timp puţin decalate, e-adevărat) direct pe plajă, de unde nu ne vom dezlipi până nu va veni timpul să ne întoarcem din nou în Bucureşti. Iar asta necesită costume de baie noi şi frumoase. Şi, fie vorba între noi, siluete la fel de "noi" şi frumoase, de aici şi mania pentru verdeţuri şi alegerea pe spânceană a căpşunelor, precum şi renunţarea la dragostea noastră cea mai mare: ciocolata!

Lately m-am apucat de jogging pe înserate, în spiritul aceleiaşi siluete multdorite (:D). Şi tot lately, dacă nu dintotdeauna, visez să plec în Franţa, motiv pentru care am muncit mult de tot la articolul pentru Prix du Jeune Journaliste Francophone, care ne dă anul acesta şansa unui sejur în Franţa, pe tema "Visa pour l'Image" - Photojournalisme. Lately visez tare şi mă văd deja acolo...

De-ale lui Alain de Botton

2011-05-25T14:22:00.005+03:00

"-Hai, dă-mi ziarul, îţi desenez diferenţa dintre forma sinelui meu amoebă la birou şi forma pe care o are pentru tine. (...)
-Ce sunt părţile şerpuite?, am întrebat.
-Oh, astea sunt pentru că mă simt şerpuită în preajma ta.
-Cum?
-Păi, ştii, îmi acorzi libertate. Mă simt mai complicată decât la birou. Te interesez şi mă înţelegi mai bine, de-asta am făcut-o şerpuită, ca să pară mai naturală.
-OK, înţeleg, atunci partea dreaptă ce e?
-Păi, nu înţelegi chiar tot despre mine, nu? M-am gândit s-o fac mai realistă. Linia dreaptă e acolo unde nu înţelegi sau n-ai timp ş.a.m.d.
-Oh..
-Doamne, nu face faţa asta lungă, n-ai vrea să afli ce s-ar întâmpla dacă linia aia ar deveni şerpuită! Şi nu-ţi face griji, dacă ar fi atât de serios, n-aş fi aici cu tine, purtându-mă ca o amoebă fericită."

din Eseurile de îndrăgostit ale lui Alain de Botton

...de vară

2011-05-23T17:47:00.006+03:00

...ploaie de vară. Cerul senin, ropotul de picături mari şi răcoroase, mirosul de pământ ud de după... Tocmai ce s-a sfârşit. A durat mai puţin de 10 minute şi a fost pur şi simplu mi-nu-na-tă.

sursă foto (data viitoare promit să fiu eu autoare unei poze de genul ăsta. pinky promise!)

Viitorul sună foarte bine!

2011-05-16T16:46:00.009+03:00

Şi când spun viitor, mă refer la ce va urma de azi într-o lună. Pe 16 luna viitoare voi fi terminat sesiunea deja şi voi sta întinsă pe un prospop, pe plajă, ascultând valurile cum se izbesc de mal şi simţind briza cum mi se joacă în păr. Peste o lună voi fi în vacanţă, acasă, la marea mea, pentru două binemeritate săptămâni de relaxare totală. Cum să-mi mai stea mintea la examene când ştiu ce răsfăţ mă aşteaptă?!

Iar după ce îmi voi fi încărcat bateriile, îmi voi lua avânt şi mă voi întoarce în Bucureşti, pentru practică. Şi nu oriunde, ci la Radio România Internaţional, pe secţia de limba franceză, bien sur. Altfel spus, voi face jurnalism în franceză, pentru francofonii din toată lumea. Vor fi aproximativ trei săptămâni de pasiune pură. Mai frumos de-atât nu putea fi!

Momentan sauvrez o îngheţată pe băţ care are forma unei felii de pepene roşu (şi gustul uimitor de apropiat de cel de pepene roşu) . Cele aproape 30 de grade Celsius care-s afară, dorul de ducă, feţele ostenite ale trecătorilor, care cer cu toţii o vacanţă... ei bine, toate astea mă teleportează pe mine direct la mare. Şi mă imaginez mâncând "felia" aia de pepene roşu la malul mării, cu valurile bătându-mi în glezne...

Dar până atunci, îmi iau avânt şi mă apuc frumuşel de multele foi, schiţe şi cursuri de ISMM (Introducere în Sistemul Mass-Media). E o sesiune de îndurat până la acea vacanţă minunată. Dar avem energie pentru toate, nu mă îndoiesc de asta!

Visele mele nu au limite... aşa că zbor sus, sus, mai sus. Tot mai SUS!

Crosul Universitar

2011-05-15T15:12:00.009+03:00

Încă de la 9.30, studenţii au început să se adune pe lângă terenul de fotbal al Facultăţii de Drept, unde se făceau înscrierile pentru Crosul Universitar pe 2011. Căldură mare, sete, cozi interminabile, dar am trecut si peste astea. Şi ne-am pus la linia de start, alături de celelalte sute de studenţi. S-au pus colegele mele, pentru că eu căutam un loc mai în faţă. Nu că aş fi vrut să am avans, deşi îmi place sportul şi cu precădere alergatul. Dar astăzi am mers la cros cu alt gând: să fac poza pe care o vedeţi mai sus. Da, exact momentul când li se dă startul, când îşi iau avânt, când imaginea pare derulată cu slow motion. Şi-am reuşit; am surprins momentul exact aşa cum mi-l imaginam. M-am furişat cât de aproape am putut de participanţi, undeva în faţă, şi mi-am fixat obiectivul. Am aşteptat focul de armă al lui Oprescu (fiindcă el a dat startul) şi am apăsat pe buton. Mai ceva ca turcii au năvălit, iar eu nu mă opream cu pozele. Asta până mi-am dat seama că mulţimea deja se îndepărta destul de mult şi trebuia să intru şi eu în rând. Gata, făcusem poza multdorită, iar acum trebuia să particip la cros (fie în alergat sau în mers) şi să ajung de unde am plecat, după ce voi fi parcurs distanţa de la Facultatea de Drept până la podul de la Cotroceni şi înapoi.

Aşa că m-am strecurat de pe trotuar pe partea carosabilă, printre organizatori şi spectatori, dar nu înainte să las întreaga gloata năvălitoare să treacă. Mai rămăseseră la coadă doar oameni paşnici, care nu se grăbeau, care erau la promenadă, şi mi-am zis că acolo e locul meu. Mă chinuiam să bag aparatul foto în geantă, să găsesc telefonul şi să-mi sun colegele şi să mă mai şi uit pe unde merg, astfel încât să nu vină vreun alt "năvălitor" din urmă. Şi-n nervii mei că nu găseam telefonul odată, şi era cald şi obositor deja, văd ambulanţa cum mergea în rând cu mine (ambulanţa era semnul că acolo se termină mulţimea). O femeie la vreo 50 de ani îmi zâmbea compătimitor dinăuntru. Moment în care mi-am spus că nu se mai poate. Reputaţia mea era pe cale de a fi distrusă. Am spus eu că vin doar pentru poză, am spus eu că doar o să merg, că nu o să mă forţez prea tare, dar şi să merg în rând cu ambulanţa... e la limita supravieţuirii! Mi-am găsit telefonul în final, am grăbit pasul considerabil (nu alergam încă) şi, după ce am vorbit cu Iulia, am dat drumul telefonului în geantă, mi-am prins părul din mers, un mers (mereu) alert. Încercam să depăşesc nenorocita de ambulanţă care parcă mă urmărea. Mi-am luat avânt într-un final şi am încercat să prind mulţimea din urmă. Şi am prins-o. N-oi fi vrut eu să fiu prima, dar şi ultima.. era prea de tot! Mi-am găsit colegele şi m-am mai calmat. Eram undeva în ultimul sfert de turmă, dar totuşi mai pe la începutul lui, şi nu la sfârşit.

Deh, aşa-i când vrei să faci două lucruri în acelaşi timp. Şi, totuşi, mi-au cam ieşit: am şi poza, am trecut şi linia de sosire (şi nu, nu odată cu ambulanţa!). :D

Niciodată nu mi-a lipsit liceul...

2011-05-09T20:59:00.009+03:00

...mai tare decât azi.

Atunci aveam timp. Profii aveau timp pentru mine şi încredere în mine. N-am realizat cât de mult înseamnă asta până azi. Când m-am lovit cu adevărat de profesorii universitari. Şi de stresul lor omniprezent, şi de superficialitatea cu care ne tratează pe toţi. Aveam idee despre asta, ştiam că la facultate nu mai ai timp şi chef să crezi în (alt)cineva (mai ales dacă e vorba de un student, din 1000 alţii, care-s atât de superficiali ei înşişi, care nu dau pe la cursuri, iar atunci când o fac, sunt nesimţiţi şi vorbesc încontinuu). Au şi profii dreptatea lor, dar când mă vezi venind cu pagini întregi scrise cu font mic, pentru un proiect extra-şcolar, la care probabil mai participă cel mult încă două persoane din toată facultatea, şi cerşesc după nişte sfaturi, astfel încât sa fac lucrarea cât mai profi, poţi să îmi zici "Poate ne mai vedem la cursuri, dacă treci pe-acolo"? Adică poţi, ca profesor, să ai vaga impresie că un individ care îşi bate capul cu un concurs în afara şcolii (şi încă şi-l bate tare, şi nu mai ştie cum să îl mai cizeleze) face imprudenţa de a nu frecventa cursurile facultăţii care îl învaţă cum să facă lucrarea aia cât mai bine?!...

Nu ştiu, pun totul pe seama stresului, a sarcinilor multiple care îi aglomerează pe aceşti profi, că-s şi ei oameni, la urma urmei. Dar continui să duc lipsa adorabililor mei profesori din liceu, care aveau deopotrivă o groază de treabă şi de motive de stress, însă care aveau mereu timp să creadă în noi. Şi datorită cărora am reuşit să creştem. Pentru mine, sunt cel puţin două persoane care au stat la catedră în faţa mea şi care-mi vor servi mereu drept model. Model de răbdare şi...de timp pentru lucrurile cu adevărat importante. :)

2011-05-08T19:29:00.003+03:00

...oricât rău ţi-ar face, îl ierţi. eşti programat să îl ierţi. e sânge din sângele tău şi tot răul din lume tot infim pare. oricât s-ar schimba, tot frate rămâne şi tot îl iubeşti. tot îl îmbrăţişezi cu drag şi ţi-e dor de el. de altfel, uiţi deseori de orgoliu sau ambiţii pe care le-ai face cu alte persoane, si ierţi. încă o dată. din nou. mereu. e scris în ADN-ul tău să faci aşa.

Paula Herlo: "România este şi va fi o sursă inepuizabilă de subiecte pentru noi, ca jurnalişti"

2011-05-07T21:15:00.015+03:00

Paula Herlo este reporter pentru emisiunea "România, te iubesc". Însă nu este un simplu reporter, ci se numără printre persoanele care au pus pe picioare acest program de salvat vieţi.

Azi s-a întâlnit cu noi, viitori jurnalişti şi ne-a vorbit deschis despre ce înseamnă să faci reportaje sociale şi câtă putere pot avea acestea la nivelul autorităţilor. Am aflat că România, te iubesc a dus la modificarea legilor şi chiar adoptarea unora noi, la înfiinţarea primului institut de donare şi de transplant de celule stem din România (realizare pe care Paula o consideră cea mai valoroasă din întreaga ei activitate jurnalistică de până acum) şi nu-n ultimul rând, emisiunea unde ea lucrează a adus, graţie reportajului "Tu ştii ce mai face copilul tău?" premiul Emmy în România.

Paula ne-a împărtăşit din tehnicile unui reportaj de succes, iar unul dintre secrete este calitatea acestora de a reda momente de viaţă autentice, în care privitorul să se regăsească. Reportajele reuşite sunt cele pe care le trăim cu toţii, care se întâmplă sub ochii noştri, dar pe care nu le conştientizăm, poate, la adevărata lor gravitate. Copii lăsaţi în grija rudelor de către părinţii lor, care au plecat la muncă în străinătate, malpraxisul, mizeria din spitale, adevărul dezolant despre azilele de bătrâni din România - sunt doar câteva din temele reportajelor de la "România, te iubesc". Am vizionat o parte din ele astăzi la conferinţă şi cu greu am reuşit să-mi opresc lacrimile. Iar dacă-ar fi să-l citez pe Bufnilă, proful meu de radio, un reportaj pe caz social nu este suficient de bun decât dacă te înduioşează până la lacrimi...!

Apoi, Paula ne-a vorbit despre perseverenţă, răbdare, devotament şi încredere în puterea meseriei de jurnalist (dar şi multă responsabilitate), drept calităţi fundamentale pentru viitorul nostru. Răbdare, fiindcă nu putem fi mari până nu suntem mici, iar în această meserie nu trebuie arse etapele, ci trăite toate, progresând treptat. După cum i s-a spus şi ei de către primul şef, reporter devii abia după 10 ani de jurnalism. Eu aş mai adăuga pe lista calităţilor abilitatea de a comunica cu orice tip de om, tact şi respect. Dar probabil că acestea au devenit un reflex pentru ea şi de aceea nu le-a mai menţionat, fiind considerate fundamentale în structura noastră ca oameni de comunicare. Iar să ştii să asculţi şi să spui o poveste, ei bine, sunt iarăşi calităţi jurnalistice importante, încununate de-o picătură de talent.

Paula Herlo emană energie pozitivă şi optimism, dar inspiră şi forţă, în ciuda alurii delicate. Ne-a făcut pe toţi cei prezenţi să credem în puterea meseriei de jurnalist de a schimba ceva în ţara asta. De altfel, aceasta este misiunea cea mai valoroasă a unui jurnalist (în special a celui care se ocupă de domeniul social) - de a salva vieţi. Iar în România sunt multe vieţi de salvat, slavă Domnului; e ca o sursă nesecată de subiecte, după cum a zis şi Paula. Tot ce ne rămâne este să credem cu adevărat în meseria noastră, să ne-o luăm foarte în serios şi s-o facem cu mult, MULT drag!

Din Spania până în Roma, cu escală la Paris

2011-05-03T17:33:00.004+03:00

Deşi era deja ora 9 dimineaţa, în metrou încă se dormita. Cu căştile în urechi sau cu ochii în ziare (sau amândouă), cu toţii eram apatici şi pe jumătate adormiţi. Tocmai îmi selectam o altă piesă, pe când am auzit. Inevitabil. La orele nouă ale dimineţii, un tânăr talent (deşi trecut de cea de-a doua tinereţe) îşi ciupea chitara acolo, în metrou, la câţiva paşi de mine. Cânta şi cu vocea. Plescăituri a dezgust din partea unui pensionar. Vreo două fete din faţa mea dădeau ochii peste cap, fiindcă nu mai puteau asculta muzică la căşti. Muzica live acoperea orice alt zgomot. Chiar şi eu mai auzeam cu greu ritmurile franţuzeşti, şi-aşa lente, pe care le ascultam. Aşa că am renunţat. Am zis să-l ascult pe solistul nostru. Şi nu mi-a părut rău o clipă. De la "Cuando sei Maria Dolores", la "Lasciate mi cantareee", niciodată nu a fost distanţa mai mică! Mustăceam când îl vedeam cu câtă poftă cânta, nepăsându-i că poate ăi deranjează pe călători. El se simţea foarte bine...

Hai, cântă şi ceva în franceză, mi-am spus, zâmbind, în gând. Nici n-am sfârşit bine ideea, că a şi început "Ohh, Champs Elysees, oh, Champs Elysees". Atunci am scăpat un zâmbet larg, cu dinţi. Eh, asta era proba supremă: să mă ducă şi prin Franţa, dacă tot m-a plimbat prin Italia şi prin Spania! Şi m-a dus negreşit. Ba chiar a zis să stăm mai mult acolo, şi a continuat cu "Et si tu n'existais pas...". Ajunsesem la Unirii, trebuia să cobor. I-am aruncat în treacăt un ban în paharul de la Mc, în care se strânseseră deja ceva bănuţi. Odată cu staţia Unirii, mi-am reamintit brusc că sunt în Bucureşti. Aproape că mă credeam în Paris... Oricum, frumoasă excursie matinală!

Puppy... eyes, this time

2011-05-02T20:16:00.006+03:00

Eu şi Iulia, la xeroxul de la Grozăveşti.

-Avem şi noi de xeroxat din cărţile astea. (mai precis, din 7 cărţi, iar din fiecare aproape câte 100 de pagini)

Tipul de la xerox se uită la hârtiuţele pe care am scris numerele paginilor de care aveam nevoie.

-Ah, veniţi mâine.

Eu întorc capul reflex spre Iulia, iar apoi amândouă spre el. Priviri disperate, buze tremurânde. (altfel spus, "puppy eyes" technique).

-Bine, peste 2 ore!

Ieşim de la xerox şi răsuflăm uşurate. După care ne mai uităm o dată una la cealaltă şi ne bufneşte un râs zdravăn. De la "mâine", la "peste două ore" e ceva diferenţă, nu? Ce a făcut diferenţa? Probabil privirile noastre miloage sau, generic vorbind, puppy eyes. Şi nici măcar nu a fost cu intenţie; aceea a fost reacţia noastră naturală când am auzit "veniţi mâine", în condiţiile în care cărţile nici măcar nu erau împrumutate şi trebuia musai să le aducem la bibliotecă în aceeaşi zi. Ştiu că mi s-a mai întâmplat o dată ceva asemănător, cu acelaşi tip: trebuia să-mi xeroxez urgent o carte şi o voiam şi spiralată, tot. La fel, îmi spune că nu poate decât a doua zi. Bag făţuca amărâtă, de "Nuuu! Orice numai asta nu!:-s". Răspuns: "Bine, treci după ea până la 18.00. Dar să fie prima şi ultima dată când se întâmplă, da?". Eh, a fost, ce-i drept, prima dată când s-a întâmplat, dar incidentul de azi demonstrează clar că nu a fost şi ultima...:D

Când un bun prieten mi-a spus că puppy eyes funcţionează întotdeauna, nu l-am crezut...

foto de aici

Puppy affair

2011-04-29T17:41:00.005+03:00

Iubesc căţeluşii. Năsuc umed, privirea de parcă ar sta să plângă şi gata, m-au câştigat de partea lor. I-aş lua pe toţi acasă.

De Paşti am avut bucuria asta. A unui al cincilea membru al familiei. Şi, deşi n-am pus un tacâm în plus la masă, prezenţa oaspetelui nu a întârziat să se facă simţită. Undeva la maximum 2 kg şi cu breton care-i stătea numai în ochi, Ivy este căţeluşa care mi-a ocupat parte considerabilă din timp de sărbători. Mă obişnuisem deja să-mi dea trezirea de dimineaţă - cu lins pe faţă, pe mâini şi cu ture în jurul meu, în pat. Cu cât mă feream să mă lingă, cu atât ea se încăpătâna mai tare. "E forma ei de a-şi arăta bucuria", o susţinea mama.

În prima zi de Paşti mi-a venit ideea de a face o vizită altor doi căţei dragi, undeva la ţară. Pe numele lor Leya şi Nero, vorbim aici de o adevărată lady şi de un voinic straşnic. Cum nu-i pot lua acasă, oricât de tare mi-aş dori, mă mulţumesc să le fac poze. Multe poze. Iar o doamnă precum Leya, căreia să-i placă aşa de mult să fie fotografiată, rar am văzut. După ce am obosit-o bine prin curte cu alergatul, s-a sprijinit de un perete, la umbră şi a început să privească comtemplativ. Nu o recunoşteam. De la energia debordantă de mai devreme, când sărea pe mine de entuziasm şi lătra şi nu stătea locului o clipă, deodată a devenit meditativă (parcă ştia că o aşteaptă o şedinţă foto, vă spun sincer!). Aşa că am profitat de cât de liniştită stătea şi i-am făcut câteva poze demne de Casa Regală. Apoi m-am îndreptat spre cuşca lui Nero. Mama îmi tot spunea să nu mă apropii de el, că nu se ştie cum poate reacţiona. Aşa că mi-am spus că o să-i fac şi lui câteva poze, dar mai de la depărtare. Eh, dar nici nu m-a simţit bine că vin spre el, că a început să se gudure cât e el de mare, să se învârtă, să latre de bucurie. Vorbesc de un Rottweiler cât muntele, care după ce s-a agitat bine, s-a sprijinit cu spatele de gratiile cuştii, aşteptând să-l mângâi. Asta mi s-a părut de-a dreptul înduioşător, drept pentru care a primit o porţie dublă de scărpinat. Iar el şi-a arătat recunoştinţa după bunul lor obicei, şi anume "spălându-mă" pe mâini. :D

Am petrecut, deci, un Paşte printre patrupede. Şi pe cât de tare m-a bucurat compania lor, pe atât m-a enervat la un moment dat (când micuţa Ivy era să mă lase fără acces la laptop - am surprins-o înfigându-şi colţii în cabluri la fix două minute după ce mi-am deschis laptopul; frăţiorul saved the day again, spre fericirea mea). Cu toate peripeţiile (căci au fost mai multe - cu urcat pe masă şi mâncat din drobul uitat acolo din greşeală), gângania asta, cum i-a zis Iulia, mi-a intrat la suflet şi mi-e cam dor de ea. Dintotdeauna am spus că voi avea, la un moment dat în viaţa asta, un câine. Va fi un Golden Retriever (o Ea, mai precis) şi o va chema Lara. Mă văd deja alergând pe plajă cu ea în după-amiezile de weekend. Asta-i o dorinţă ce va deveni realitate!

Cuvinte de înţelepciune pentru fiecare zi

2011-04-28T20:53:00.005+03:00

"Centrarea înseamnă a rămâne cu ceea ce ştii şi a lăsa în urmă ceea ce nu ştii. Nu ştii dacă trecutul se va repeta. Poate că da, poate că nu. Vechi tipare se pot dizolva, sau pot reapare. Tu nu ştii nimic din toate astea.
Tot ceea ce ştii este cum te simţi faţă de ceea ce se întâmplă chiar acum. Dacă poţi accepta această idee, atunci poţi să fii cinstit cu tine şi cu ceilalţi în ceea ce priveşte experienţa ta. Poţi spune, chiar acum, ce anume eşti capabil să faci şi ce nu, cât şi ce angajamente îţi poţi lua.
Lucrurile se pot schimba în viitor, dar nu poţi trăi în momentul de acum, sperând că ele se vor schimba. Tu trebuie să fii acolo unde eşti, nu acolo unde vrei să fii".

Altfel spus, am face bine să nu mai alergăm după perfecţiune şi nici să întoarcem mereu capul în urmă, dacă nu vrem să ne umbrim pentru totdeauna fericirea. Şi aici vorbesc despre fericirea aceea autentică, de nezdruncinat. Aceea a lui ACUM. Să fii mulţumit, aici şi acum, cu ceea ce eşti şi ai. Fără resentimente, fără frustrări. Să îţi accepţi imperfecţiunea drept cea mai mare calitate. Ce îţi garantează, la urma urmei, că atunci când vei ajunge perfect (asta oricum nu se va întâmpla, dar să presupunem) vei fi fericit?... Poate că Cineva are grijă să nu ajungem niciodată perfecţi tocmai pentru a ne feri de o mare dezamăgire. Şi de a ne face, totodată, să ne iubim şi să ne acceptăm, pe noi şi pe ceilalţi, exact aşa cum suntem. Şi anume de o frumuseţe uluitoare, fiecare dintre noi.

„Eu nu cer la nimeni. Dacă are omul plăcerea, dă, dacă nu, nu. Aşa cum eu nu am, poate nici ei nu au”

2011-04-18T23:32:00.002+03:00

În îmbulzeala de la Piaţa Romană, trecătorii nici n-au timp să privească împrejur. Cu braţele pline de sacoşe, cu frunţile încruntate şi cu pasul grăbit, fiecare este abătut de propriile griji, iar rugăminţile celor amărâţi sunt insesizabile în agitaţia oraşului. Unii dintre cerşetori se apleacă umil la pământ, pentru a sugera suferinţa şi foametea prin care trec. Alţii rămân neclintiţi şi puţin nostalgici. Când le întâlneşti privirea însă, zâmbesc trist şi te imploră din ochi să-i ajuţi. Aşa e şi Georgeta, o brătrânică de aproape 85 de ani, pe care am întâlnit-o azi la coloanele de la Romană şi pe care pur şi simplu nu am putut să o ignor. Mi-a zâmbit cald şi binevoitor, de parcă mă cunoştea de-o viaţă şi se bucura să mă revadă. M-am apropiat şi i-am dat o bancnotă de un leu, deşi nu ţinea mâna întinsă. Mi-a mulţumit în fel şi chip, vizibil recunoscătoare. „Bogdaproste! Să îţi dea Dumnezeu sănătate, mamă, şi numai de bine să ai parte! Dacă n-aş veni aici, n-aş avea ce mânca! Te rog să mă crezi!”, mi-a spus. „180 de lei am pensia şi pe toată o dau la stat. Nişte hoţi avem la putere! Hoţi toţi! Mai hoţi ca statul nu-i nimeni! Vă spun din suflet!”,a adăugat, necăjită, bătrâna. Locuieşte singură, iar acum şase luni a condus-o pe ultimul drum pe singura ei soră. „Mai zicea cineva: Ce faci, mamaie, de Paşti? Ce să fac... e-o zi ca toate zilele pentru mine. Că nu mănânc cu şapte guri. Iau, acolo, 2-3 ouă, le vopsesc şi împart. Pentru mama mea, pentru sora mea. Că am avut o soră şi acum şase luni am îngropat-o...a călcat-o maşina. O să merg să-i pun câteva flori la mormânt, nişte panseluţe. Că dacă eu nu merg, nu merge nimenea”, mărturiseşte Georgeta, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Oftează şi priveşte în zare. „N-am şi eu pe cineva...am rămas singură”, spune, cu glas slab.

Am întrebat-o dacă oamenii sunt generoşi şi o ajută cu bani sau cu mâncare. „Eu nu cer la nimeni”, mi-a răspuns. „Nu oblig pe nimeni. Dacă are omul plăcere, dă, dacă nu, nu. Aşa cum eu nu am, poate nici ei nu au”, a adăugat bătrânica, şi-apoi şi-a amintit din nou de sora ei şi de singurătatea tot mai apăsătoare a bătrâneţii. „Barem nu mă ia Dumnezeu odată! Asta nu-i viaţă”, spune, ridicând vocea şi strâmbând din buze a dezgust. Însă, de parcă ar pedepsi-o Cel de Sus, îşi retrage de îndată cuvintele: „Eh, ce să-i faci...dacă ai zile de la Dumnezeu”, mi-a zâmbit resemnată.

I-am mulţumit că a vrut să stea de vorbă cu mine şi m-am îndepărtat, nu înainte de a-i cere voie să-i fac o fotografie (cea de mai sus). Cu ochii mari şi sprâncenele ridicate, m-a întrebat: „Cum am ieşit?”. M-am apropiat cu telefonul de ea. „Ei, ce bine arăt! Sunt fotogenică!”, a spus bătrânica, izbucnind într-un râs sănătos. Am râs şi eu şi am plecat, mulţumindu-i încă o dată. De data aceasta, pentru lecţia de optimism pe care mi-a predat-o, acolo, în stradă, printre atâtea priviri nepăsătoare.

Douăj de ani

2011-04-13T12:52:00.006+03:00

Da, am schimbat prefixul. Am 20. Două decade. Două decenii. O cincime dintr-un secol. O viaţă întreagă înainte. Şi o melodie numai a mea, care am aşteptat atât de mult să mi se potrivească, să pot spune în sfârşit "J'ai vingt ans, et dans un monde ou l'amour creve, je m'accroche a mes valeurs sans jamais demander de treve"... :)

După o noapte de nesomn (nu ştiu din ce motive, ştiu doar ca n-am închis un ochi toată noaptea), m-am trezit la 6 şi ceva cu o mâţă neagră lângă mine, care mă privea ameninţător. Spre norocul meu nu a fost vorba de o mâţă adevărată, ci doar de una imprimată pe o felicitare, care îmi transmitea că în niciuna dintre cele nouă vieţi ale ei n-a mai avut o prietenă ca mine. :D Cu ochii lipiţi, m-am îndreptat spre bucătărie să-mi pun o cană cu lapte la încălzit şi era cât pe ce să calc în picioare ceea ce pot numi "continuarea" cadoului. În faţa uşii de la bucătărie mă aştepta o mică scrisoare, deasupra unei cănuţe cu scoici, melcişori şi nisip, care să-mi aducă aminte de mare... Am luat cadouaşul, am îmbrăţişat Habiba şi mi-am încălzit laptele, bineînţeles, în cănuţa cea nouă, de 20 de ani.

La facultate am primit din partea altor două mâţe dragi un cadou literar exact pe gustul meu: Beigbeder şi Rodica Ojog-Braşoveanu. Au reţinut bine creţele mele, îmi place, îmi place! :D

Însă printre primii care mi-au urat toate cele bune se numără frăţiorul meu, care mi-a umezit puţin ochii la miezul nopţii, ca doar "o soră are"! Mi-a adus aminte cât de mult îl iubesc.

Cel mai tare m-au surprins însă, cei de de la bancă. Un număr de RDS, o voce de femeie, un "Din partea băncii ING vă sun". (mă aşteptam la vreo sancţiune, la expirarea vreunei facilităţi, orice, aşa, de ziua mea). Un La mulţi ani călduros. (...Mulţumesc! Doamne, cât îţi mulţumesc că nu e altceva!). M-au impresionat în mod plăcut, trebuie să recunosc. Şi am mulţumit...uşurată. :)

Am zâmbit azi. Am zâmbit pentru fiecare gând bun primit, pentru fiecare urare. Am făcut 20 de ani, fără să uit ce mi-am promis încă de când eram copil. Observ cu bucurie că devin exact ce-mi doream să fiu şi sunt în plin proces de ascensiune. Şi probabil nu aş fi nimic fără persoanele dragi din jurul meu, fără sprijinul şi iubirea lor.

Apropo de vârsta aceasta frumoasă, probabil că nu voi avea niciodată 20 de ani în ochii tatălui meu. Cât despre mama, ei bine, mi-am promis să o fac mândră de mine prin fiecare faptă. Şi îmi place să cred că reuşesc. Pentru că o iubesc. Şi vă iubesc pe toţi cei care îmi arătaţi, într-un fel sau altul, că mă iubiţi. Şi nu numai. Şi nu doar acum. Şi... MULŢUMESC!

Fighting Gravity

2011-04-10T15:51:00.009+03:00

Dacă am şti ce se află în spatele magiei, probabil că nu am mai fi atât de fascinaţi de ea. Dacă am afla secretele iluzioniştilor, toate numerele lor s-ar încadra la categoria "banalităţi". Din fericire, nu se întâmplă asta şi încă avem de ce să ne minunăm şi să spunem WOW! Nu ştiu cum reuşesc, nu caut să înţeleg, mă bucur doar de spectacolul pe care l-au realizat aceşti sfidători ai gravitaţiei. Muzica întregeşte show-ul, iar publicul nu conteneşte cu aplauzele. Ăsta DA talent, DA spectacol, DA profesionalism. De trei ori DA, mergeţi în topul celor mai bune clipuri de pe Youtube, din toate punctele de vedere!

sursă foto

Ştim să facem hip-hop!

2011-04-06T20:38:00.003+03:00

De ce spun asta?

-pentru că există printre noi oameni care au ales să cânte pentru a transmite un mesaj, şi încă unul real, autentic, care te pune pe gânduri după ce îl auzi, pe care ai vrea să îl notezi undeva, să îl memorezi. Fiindcă rezonezi cu acel mesaj, vorbeşte despre tine, despre noi, despre realităţi pe care le ignorăm sau pe care nu suntem suficient de realişti să le acceptăm.

-pentru că au curaj, talent şi minţi lucide pentru a vedea adevărurile mai sus menţionate. Dar dacă doar le-ar vedea, nu ar fi decât unii ca noi toţi. Ei au ales să-şi aranjeze cuvintele pe foaie astfel încât să iasă idei care să străpungă mintea, să te treazească, să te pregătească, într-un fel.

-pentru că ei au înţeles că mesajul trebuie formulat uneori mai agresiv, mai incisiv, mai intrigant, pentru a convinge. Şi, totodată, pentru că adevărul însuşi pe care îl transmit ei este dureros, agresiv, incisiv şi intrigant. Nu fac decât să transpună în versuri realitatea cea de toate zilele, altfel spus.

-pentru că îi asculţi tocmai fiindcă le zic atât de bine! Atunci când cauţi refugiu, înţelegere, îţi povestesc în boxe despre probleme şi adevăruri exact aşa cum sunt ele. Cu-n strop de speranţă în coadă, totuşi, fiindcă altfel nu ar mai avea nici ei energia să continue.

-pentru că nu vulgaritatea primează în munca acestor oameni (după cum sunt judecaţi deseori), ci calitatea preţioasă a mesajului, abilitatea de a comunica ireproşabil, impecabil despre lucruri...murdare.

Când spun hip-hop, pentru mine contează două nume: Paraziţii şi Bitză. Când îi ascult, contează motivele enumerate mai sus. Când îi recomand şi altora sau scriu despre ei pe acest blog, o fac pentru că sunt sigură că nu sunt singura care crede în ei şi pentru că încă sper ca muzica lor să "populeze" toate radiourile şi posturile tv de muzică. Şi asta nu ca un trend, ci pentru că oamenii vor fi înţeles cu adevărat mesajele lor!

"Sortons du quotidien"...

2011-04-03T22:20:00.004+03:00

O melodie de ascultat în surdină, duminică seara...pour sortir du quotidien. O aducere-aminte a unor frumoase vremuri din liceu, când obişnuiam să ascult obsesiv muzică franţuzească şi să ştiu că mai există încă o persoană care îndrăgeşte aceleaşi piese ca şi mine, cel puţin la fel de mult...

Bucureştiul cu ale sale tentaţii irezistibile

2011-03-31T17:40:00.019+03:00

În Bucureşti se întâmplă multe lucruri interesante. Dar se mai întâmplă şi că toate aceste lucruri îţi mănâncă parte considerabilă din timp şi efectiv nu mai ai când să "macerezi" informaţiile, să le analizezi, să îţi dai seama ce ţi se întâmplă de fapt. Treci prin ele cu aceeaşi viteză cu care mergi pe trecerea de pietoni atunci când verdele semaforului deja pulsează. Şi cam asa trec, în general, săptămâni la rând şi te trezeşti că ţi s-a scurs primul an de studenţie. Dar nu vreau să devin melodramatică din nou şi să mă plâng de cum zboară timpul fiindcă, după cum am mai spus, îmi place într-o oarecare măsură viteza asta. Sunt omul mersului alert, al sportului şi al vitalităţii (în special acum, primăvara). Cândva pe la începutul facultăţii mă lăudam că urc zilnic cele şase etaje de la facultate, precum şi scările de la metrou. Au trecut vremurile alea - cred ca a fost doar un elan de debut, când încă nu eram prinsă cu uşa de lipsa timpului în aşa hal încât să implor toate lifturile să vină mai repede, şi scările electrice să ruleze mai cu viaţă. Acum însă mă obosesc de câte două ori pe săptămână cu tae-bo (sau aerobic) şi nu simt deloc lipsa multelor scări pe care obişnuiam să le urc prin octombrie. De precizat faptul că şedinţele intensive de tae-bo sau aerobic sunt total gratuite, iar profii sunt atât de adorabili încât aş veni chiar mai des (din păcate, nu-mi permite programul). Şi asta e doar una dintre multele tentaţii ale Bucureştiului căreia n-am putut şi nici n-am vrut să-i rezist... :D

Apoi vin evenimentele culturale. Ploaia de evenimente care îmi trezesc interesul zilnic, fie pe holul facultăţii, fie pe Facebook, bloguri, forumuri, Yahoo Group, broşura Zile şi nopţi, suplimentul Timpul Liber al ziarului România Liberă etc. Deşi programul de zi cu zi (în special până în ziua a4-a a săpămânii, adică joia, nu obişnuiesc să dorm mai mult de 5-6 ore pe noapte) îmi mai lasă timp liber abia în weekend (şi mă chinui să înghesui atunci toate evenimentele frumoase, cafenelele deosebite, filmele ce trebuie văzute şi întâlniri cu persoane pe care nu le-am mai zărit de luni bune, în Bucureşti fiind). Aşa că am început să adăugăm din aceste momente pe care nu vrem să le ratăm, în zilele lucrătoare. Ieri, spre exemplu, ne-a ieşit schema. Eu, după o dimineaţă de ştiri la Radio şi după o oră şi jumătate de tae-bo, m-am dus la întâlnirea cu cei cu care voi forma o echipă şi vom participa la desfăşrarea zilei Europei în Bucureşti (pe 8 mai se va întâmpla, în Herăstrău; când o să am mai multe detalii despre cine ce anume va face acolo, nu o să ezit să vi le comunic. Noi, cei de la Jurnalism, vom merge acolo să ne exersăm viitoarea profesie, deci pentru a face ştiri, reportaje, interviuri, editoriale despre numeroasele activităţi care vor avea loc; eu merg şi în calitate de fotograf, bineînţeles). Ideea m-a entuziasmat tare, deşi sunt conştientă că va fi mult stres, multă muncă, dar satisfacţia ulterioară va fi nepreţuită, sunt sigură.

De la întrunire am fugit cu Habiba la o dezbatere despre ce-şi doresc femeile, altfel zis despre

cum sunt percepute dorinţele lor şi cum sunt transpuse în campaniile de comunicare sau de publicitate dedicate femeilor. Ne-a vorbit prima dată Alecsandra Roman, care este strategic planner la Graffiti BBDO, după care Sorina Pîrlea, PR şi BTL Director la Draftfcb. Pe măsură ce povestea despre firma Dove şi cum a îndrăznit aceasta să răstoarne canoanele frumuseţii şi să promoveze frumuseţea reală (ei au spus Da formelor femimine, Da ridurilor care vin inevitabil odată cu vârsta - şi au creat, cu ocazia asta, o gamă Pro aging -, Da atitudinii încrezătoare în sine şi un mare DA reprezentării cu mândrie a vârstei pe care femeia o are în orice moment al vieţii sale), Alecsandra Roman empatiza cu ideile acestea, ni le transmitea foarte natural, foarte sincer. Vorbea ca de la o femeie la multe altele, toate martore ale aceloraşi servituţi. Am remarcat o mare abilitate de a comunica într-un mod foarte simplu (şi foarte productiv, dacă mă întrebaţi pe mine, fiindcă mesajul ei a fost complet înţeles şi nu ne-a plictisit o clipă). Pe scurt, a fost o discuţie captivantă despre clişee şi deturnarea lor în ceva ce chiar contează pentru femeia secolului 21. Tot Alecsandra ne-a încurajat, pe cele care am dori să urmăm o carieră în publicitate, să spunem mereu cu voce tare gândurile pe care le avem, căci orice părere sau mică frustrare chiar, poate constitui o mare idee, care să genereze o comunicare publicitară de mare succes. Extrapolând puţin, aş spune că e un sfat foarte bun pentru femei în general acesta, cu exprimarea fiecărui gând care ne străfulgeră mintea, pentru că, uneori, simpla verbalizare a lor ne poate face să ne simţim mai bine, mai eliberate, în cazul în care e un gând negativ, sau ne poate binedispune, relaxa, face ziua mai bună (sau poate face altuia ziua mai bună) - aspecte care, dacă ne gândim mai bine, reprezintă motive de bucurie, reprezintă dorinţe ale femeilor.

În sfârşit, în afară de dezbateri, întâlniri pentru viitoare proiecte şi nelipsita facultate, mi-am

permis să mă înscriu şi la un concurs din cadrul Festivalului Internaţional de Film NexT, care se află în parteneriat cu Festivalul Filmului Francofon de la Namur (Belgia). Tina, una din primele colege de facultate cu care am luat contact de când sunt la FJSC, s-a gândit la mine şi m-a anunţat de concursul acesta, ştiind că îmi place franceza şi pe motiv că îi place cum scriu. Eu nu pot decât să-i mulţumesc pentru apreciere, sper să n-o dezamăgesc nici pe viitor, şi să-i mai mulţumesc încă o dată pentru că mi-a zis de NexT şi a lor competiţie interesantă. Aceştia au organizat, deci, un concurs în care trebuia să înscriem o critică în limba franceză pentru filmul "Cea mai fericită fată din lume". Am lucrat-o, cu mare plăcere chiar, deşi filmul e destul de anost. Am căutat să descopăr substraturile firului narativ plictisitor. Acum sunt chemată la gala lor de deschidere a festivalului, precum şi la cea de închidere, unde se va afla şi cine e fericitul câştigător, care va pleca în perioada 30 septembrie-7 octombrie la Namur, Belgia, unde va face parte din juriul care va hotărî ce film de debut din cele care vor fi prezentate în cadrul Festivalului Filmului Francofon de la Namur, merită să câştige. Nu pot decât să mă bucur că voi fi acolo, chiar şi numai la faza naţională a unui festival de amploare considerabilă şi sper din suflet să am ocazia să vizitez Belgia, cine ştie...

Şi da, rezist cu greu tentaţiilor bucureştene. Aş face chiar mai multe, dar mă constrânge lipsa acută de timp. Însă mă strecor eu, uşor-uşor, şi promit să nu ratez nimic din ce aş simţi că înseamnă viaţă adevărată, după cum spunea iubita mea dirigintă din liceu...

Gardienii Destinului / The Adjustment Bureau

2011-03-27T20:16:00.005+03:00

Un film despre cum alegem, ce alegem şi cine face alegerile, de fapt. Un film despre liberul arbitru şi în ce măsură depinde viitorul nostru de el. Sau...în ce măsură depinde viitorul nostru de dragoste. De un sărut. De un "sunt făcuţi să fie împreună" din partea ăluia mai mare (zis şi chairman). Explicaţia din afiş rezumă destul de bine filmul : "I-au furat viitorul. Acum el şi-l ia înapoi." Iar când un înger îi dă acestuia o mână de ajutor să lupte pentru alegerile lui, ei bine, atunci se dezvăluie cine deţine, de fapt şi de drept, puterea. David Norris (pe numele real Matt Damon) spune la un moment dat: "All I have are the choices I make. And I choose her." Cine este această Ea şi în ce sens schimbă cursul normal al planului, rămâne să vedeţi voi. Eu pot să vă asigur că merită să-l urmăriţi. Poate că, dincolo de specificul lui artistic, filmul încearcă să ne facă să ne gândim mai serios la deciziile pe care le luăm. Ce am înţeles eu este că trebuie să luptăm pentru alegerile în care credem, pe care simţim că trebuie să le facem. Fie că este vorba de dragoste, carieră sau orice altă ramură a vieţii, cred că trebuie, din când în când, să ne depăşim limitele, în special atunci când chemarea vine din străfundul sufletului nostru. Recomand filmul cu căldură şi cu admiraţie pentru toată echipa de producţie. Poate că ideea a mai fost abordată, însă niciun alt film din aceeaşi tagmă nu m-a pus mai mult pe gânduri în legătură cu ceea ce noi numim "alegeri", "destin" sau "puterea dragostei". Aştept impresii de la voi, păreri, reflecţii pe marginea subiectului!

All Adidas GREAT Party

2011-03-25T16:54:00.014+02:00

La Hala Automatica (Floreasca nr. 159), aseară, de pe la vreo 19.30, a-nceput nebunia. I-aş zice nebunia Adidas. Încă de la intrare am fost întâmpinaţi de hostesse îmbrăcate, fără excepţie, în treninguri marca Adidas. Încălţările - inevitabil Adidas. Atitudinea - fără doar şi poate - Adidas. Pentru că, aşa cum spun ei mai nou, adidas is all in. ;) Am intrat într-o hală imensă, în care libertatea de mişcare a fost lege, toată seara. De-o parte erau amenajate piste pentru skateri şi bikeri (inclusiv o maşină în totalitate acoperită de graffiti, pusă acolo special pentru aceia care ar dori s-o "escaladeze" cu bicicleta), de cealaltă - teren de baschet şi bar. La mijloc, scena, în spatele căreia era proiectată reclama Adidas. Chiar foarte reuşita reclamă Adidas!

Cu aparatul atârnat de gât, am dat ture de hală cu gândul de a surprinde tinere talente cu flash-ul meu. Şi-am găsit. De toate. De altfel, am ştiut încă dinainte să venim la party că "meniul" Adidas este foarte variat: street dance, break dance, basket, freestyle football, skating & biking, fingerboard şi digital games, precum şi recitaluri din partea deja respectabililorBitză şi Grasu XXL, şi-apoi Şuie Paparude. Trebuie să admir faptul că cei din spatele scenei au combinat cu mult bun-gust toate ingredientele şi a ieşit o seară de-a dreptul frumoasă, cu multă, multă distracţie. Au alternat o repriză de street dance cu beat-urile lui Grasu XXL, după care a urmat o prezentare de modă în stil Adidas (adică defilare mai nonconformistă + dans), şi un băiat care a făcut nişte scheme uluitoare cu mingea, încât a reuşit s-o ţină numai în aer preţ de câteva minute bune (!). Ropote de aplauze bine-meritate pentru el, până când a intrat Bitză pe scenă şi ne-a spus despre cum vorbeşte vinul pentru el. Şi despre multe altele, în stilul lui specific, bineînţeles... Admir stilul acela şi modul de a pune în versuri până şi adevărurile cele mai usturătoare şi mai descurajante ale ţării noastre, dar păstrând totuşi un licăr de speranţă care, de altfel, îl opreşte să se oprească. Şi pe mine, de cum îl ascult. Respect, Bitză!

Atmosfera a fost pur şi simplu efervescentă. Bikerii pasionaţi nu încetau să-şi exerseze schemele, trupele de dans se întreceau în sincroane care mai de care mai creative, iar cântăreţii şi-au făcut treaba admirabil. Să vă zic şi de public? A fost de-a dreptul cucerit. Iar când spun cucerit nu pot să nu mă gândesc la o fată din primul rând, la vreo 16 ani, cu aparat dentar, care ştia absolut toate versurile, atât ale lui Grasu, cât şi ale lui Bitză, şi le fredona cu veneraţie. Şi cu volum, aş putea spune, pentru că eu mă aflam la cel puţin cinci metri de ea, tot în primul rând (mă ocupam cu pozele, evident), şi o auzeam foarte clar, în ciuda gălăgiei şi bass-ului tipice unui concert. Iar în afară de tipa de care vă spun, mai aveam doi fanatici în spatele meu (la nu mai mult de 13 ani fiecare) care -nu exagerez- cred că ştiau versurile mai bine decât Bitză şi Grasu XXL. Deci da, au existat fani desăvârşiţi în rândul publicului. Şi da, inclusiv dintre cei care (doar) au făcut poze. Multe, muuulte poze. :D

Pe scurt, mi-a plăcut mult. A fost un eveniment în primul rând deosebit, şi-apoi foarte frumos organizat. Eu îi felicit pe toţi cei care au stat în spatele a tot ce s-a văzut pe scenă (şi în hală, în general), inclusiv pe mc-ul serii, Shurubel. Şi aştept cu nerăbdare alte evenimente din partea Adidas. Sunt sigură că tipii ăştia nu-şi pot permite să fie mai puţin decât foarte buni!

E poftă de viaţă!

2011-03-23T14:28:00.008+02:00

E poftă de viaţă, e poftă de soare, cum zice Bitză (care, apropo, o să ne încânte mâine seară, la Hala Automatica, cu ocazia All Adidas Party; Be there! 'Cuz I will :D). Îmi răsună piesa lui în căşti în timp ce parcurg drumul de la metrou până acasă. Sunt fix şapte minute de mers, care de câteva zile încoace (mai precis de când s-a încălzit afară) au devenit de-a dreptul plăcute. Iar melodia întregeşte meniul şi mă binedispune mereu, indiferent de anotimp, loc sau împrejurări. Ca un antidot pentru apatie sau plictiseală. Şi-ascult, şi zâmbesc, probabil, involuntar. Aduce, într-un fel sau altul, soarele în calea mea.

De cum a venit primăvara, parcă am renăscut. Am lăsat deoparte multele haine pe care le puneam pe mine zilnic, mi-am înviorat garderoba cu eşarfe colorate şi am prins avânt! Energie, poftă de viaţă, bună dispoziţie, entuziasm, curaj, optimism, încredere - spuneţi-i cum vreţi. Cert e că se instalează toate odată cu venirea primăverii. Eu "funcţionez" aşa de când mă ştiu. Poate că se datorează şi faptului că sunt născută într-o frumoasă zi de aprilie, 13, departe de a fi cu ghinion vreodată. E cu soare, aş zice...

A fost cald şi bine. Delia era cât pe ce să-mi spulbere visele când am intrat în casă, cu vestea că de sâmbătă iar scad temperaturile. Dar până sâmbătă... mai e! O să carpe diem, pentru că uneori e cel mai bine să live today as if there's no tomorrow!

Ce e prea mult, e pur si simplu... prea mult!

2011-03-21T17:45:00.005+02:00

Să luăm exemplul vecinilor. Vecinilor foarte amabili. Foarte atenţi. Extrem de atenţi. De neimaginat de atenţi. Cu care ne trezim la uşă, în dimineţi leneşe de sâmbătă, că a venit să ne repare priza. Care revine după 10 minute, să se uite un pic şi la repartitor. Care ne face daruri neaşteptate: gemuri, miere, ne aduce flori şi mărţişoare, ne împarte mucenici. În general, se găseşte aproape zilnic un motiv pentru a ne bate la uşă. Ne pupă de fiecare dată. Pe ambii obraji. Habiba s-a trezit chiar "smotocită" de obraz, aşa cum le faci copiilor când sunt mici. Cum ziceam, se lasă cu pupături. Paterne, ai zice, având în vedere că individul are vârsta taţilor noştri sau mai mult de-atât. Şi, pe deasupra, ştiind că individul are două fete, ambele plecate de acasă. Apropiere paternă, deci, zicem noi, încercând să scuzăm chestia asta. Care nu ne convine niciuneia. Dacă judecăm la rece, eu abia primesc câte un pupic de la tata, şi asta la rugăminţile mele. Despre Habiba ştiu că situaţia este asemănătoare. Altfel spus, nici noi nu ne credem când spunem că asta ar fi simpatie paternă. Nu, dom'le, ce e prea mult, e prea mult! Un pupat pe obraz o dată, de Mărţişor, să zicem, înţelegeam. Dar gestul se repetă de fiecare dată când trece pe la noi. Chiar de mai multe ori o dată. Şi v-am spus că nu trece chiar rar...

Nu, nu, nu... E un vizor pus la uşă, şi nu este pus degeaba acolo. O să-l folosesc de acum încolo!

Gustul de acasă

2011-03-20T09:44:00.007+02:00

Acasă miroase a timp liber. Dormit până la ce oră vrei, stat degeaba, văzut o groază de filme, ascultat poveşti din armată de-ale lui tata (aceasta fiind doar introducerea, care avea să ducă până la momentul când a cunoscut-o pe mama, prima privire, prima întâlnire, primul sărut, cererea în căsătorie... eh, o întreagă viaţă pusă în cuvinte!).
Acasă are gust de mucenici (ştiu, a trecut de mult sărbătoarea, însă în aşa hal mi-era poftă de mucenicii noştri din Dobrogea - din aceia în zeamă, şi în special de cei făcuţi de mama, încât am făcut "cerere" la ea, prin telefon, iar când am ajuns, mă aştepta castronelul delicios :x). Acasă are gust, inevitabil, de tartă cu praz, de ciorbă gustoasă de pui de ţară, de ciocolată de casă (nu ştiam că ciocolata de casă poate ieşi atât de bună! mama s-a întrecut pe ea însăşi pentru a mia oară), de chec şi biscuiţi de casă şi de o mulţie de alte bunătăţuri.
Acasă înseamnă doar câteva zile la o lună sau mai mult. Constanţa a devenit "staţiunea" mea de vacanţă, de relaxare. Marea, asemenea. Doar că e o destinaţie de vacanţă pe care m-am obişnuit s-o iubesc de aproape 20 de ani încoace şi niciodată nu voi înceta. Şi în plus, îi cunosc toate colţişoarele uitate, poate, şi pe mare parte din ele le păstrez într-un folder de poze, cu mine, la Bucureşti. Nu pot să nu mă întorc la locul ăsta, la oamenii de aici, la mare. Aş fi inumană dacă m-aş înstrăina de tot frumosul acesta. Iar faptul că le văd pe toate mai rar de acum, le face încă şi mai preţioase, mai frumoase, mai demne de dor! Acum mă pregătesc să mă duc la celălalt "acasă", unde am un univers în machetă, pe care trebuie să-l construiesc...

Cu mare chef de vorbă...

2011-03-14T19:54:00.007+02:00

...mai ales dacă sunt undeva pe la vârsta a treia şi prind studenţi/studente care dau impresia că nu se grăbesc. E vorba de pensionarii români, veşnic înverşunaţi împotriva politicii. Iar dacă ar fi numai asta, parcă ar avea totuşi un sfârşit. Însă uşor-uşor se fac legături cu evenimente (devenite istorie deja) din viaţa lor, se rememorează astfel întregul curs al vieţii, se trag unele concluzii chiar pe loc (fiindcă verbalizate, lucrurile sunt încă şi mai limpezi), se dau sfaturi şi exemple de "aşa NU". Undeva la capătul acelor multe şiruri de cuvinte, aud mai mereu urări de sănătate, noroc şi toate cele bune, întregite de câte o pereche de ochi uşor umezi. Tind să cred că oamenii ăştia se antrenează în astfel de discuţii tocmai pentru a avea, la final, cui să-i transmită toate gândurile bune şi să capete o umbră de speranţă prin noi, cei tineri. Nu ştiu cum se face, dar nimeresc deseori drept interlocutorul lor. Cu stoicism, le ascult monologurile şi mi-e puţin milă când văd atâta deznădejde. Dincolo de orice ironie sau sentiment de exasperare, oamenii de genul acesta îmi par că se declară înfrânţi, deşi caută la sfârşit să-şi recapete puţin din optimismul pierdut, atunci când se uită la noi cu chipul luminat şi spun "lasă, că voi o să schimbaţi lucrurile".

Ieri am mers cu Habiba la biserică, iar femeia care vindea lumânări nu a ezitat să-şi verse oful urechilor noastre, întocmai după cum vă descriam mai sus. Astăzi, altă întâmplare similară. Am decis să iau primul interviu oficial al vieţii mele de viitoare jurnalistă. Mi-am ales drept personaj un bătrân din Cişmigiu, pe care, în mod uimitor, îl cunoşteam dinainte, deoarece îl fotografiasem pentru un concurs foto, în toamnă. Am apăsat "Enregistrer son" la telefon şi am început să-i pun întrebările referitoare la presa care se practică în zilele noastre, la tabloidizarea atâtor instituţii mass-media etc. Estimam ca în maximum 15 minute să termin povestea şi să mai am timp şă cer şi părerea altor persoane. Ei bine, ţin să vă anunţ că ceea ce eu credeam că poate fi spus într-un sfert de oră a durat nici mai mult, nici mai puţin de 65 de minute pe ceas. Incursiunea în întreg cursul vieţii sale, în politică, istorie, sănătate şi puţină psihologie (şi pe alocuri jurnalism) nu avea cum să fie rezumată în 15 amărâte de minute nici în cele mai frumoase vise ale mele. Însă atât de frumos vorbea şi atât de drag îi era că face asta, încât mă simţeam vinovată când îl mai întrerupeam cu câte o întrebare care să-l readucă la subiectul meu. La un moment dat uitasem pentru ce eram acolo (lucru nu foarte profi, ştiu), însă într-atât de mult suflet punea omul acesta în fiece cuvânt, încât ţi-era mai mare dragul să-l asculţi pur şi simplu, să-ţi goleşti mintea de griji. Acum ascult înregistrarea ce ţine mai bine de o oră pentru a transpune în scris spusele sale. Vorba Habibei, aş putea scrie întreg articolul numai pe baza declaraţiilor sale!

Fostul militar, care acum are 78 de ani, a sfârşit discuţia sărutându-mi mana şi mulţumindu-mi el mie pentru timpul acordat...

De azi într-o lună

2011-03-13T22:10:00.004+02:00

De azi într-o lună. O să vină o vreme pe care, poate, o aşteptam mult, dar la care nu mă aşteptam, totuşi, atât de curând. Timpul continuă să zboare, cu tot cu mine, dar nu fără să simt că trăiesc viteza asta cu adevărat. Şi nu fără să-mi doresc să vină acea nouă vreme despre care vă vorbesc, care probabil nu va fi atât de nouă pe cât cred acum, dar care mă aştept să fie inubliabilă. Ca multe alte capitole de până acum, de fapt... :)

Am întâlnit destul de multe până acum. Aş putea zice destul de mulţi oameni, dar chestia e că nu fiinţele în sine contează, cât ceea ce îţi rămâne ca amintire despre ele, peste ani. Răsfoiam caiete vechi de amintiri, de citate de prin cărţi care îmi plăceau pe la 17 ani, de diferite impresii notate pentru a nu fi uitate, de liste cu melodii şi filme care mă reprezentau la acea vreme, şi toate astea au reuşit să mă facă să retrăiesc pentru o clipă toate zâmbetele, toate supărările şi melancoliile acelor vremuri. Căci erau muuulte momente de melancolie, de visare, de citit pur şi simplu, sau ascultat o melodie şi atât. De bucurat de lucrul acela la maximum...

Am crescut. Am schimbat melancolia pe griji, pe fugă, pe stress, pe responsabilitate, pe investit timp în consolidarea prieteniilor şi pe dezvăluirea unor sentimente, pe un pic de timp pentru mine, pe care nu-l mai folosesc pentru a fi melancolică, precum altădată, ci ca să îmi întăresc optimismul, încrederea în mine şi speranţa. Şi pofta de viaţă; lucrez la păstrarea vie a poftei de viaţă, de a schimba în bine măcar puţin din ceea ce mă înconjoară. Poate că unii ar numi asta maturizare. Eu voi şti de azi într-o lună ce înseamnă, sau cel puţin aşa sper. Schimbarea prefixului nu e un lucru oarecare, nu? :)

O să vă povestesc puţin din ce am întâlnit până acum. Prefer s-o fac prin melodia de mai jos. Fiecare "întâlnire" (cea cu inocenţa, cu prietenia, cu iubirea, cu poezia, cu nostalgia, cu tristeţea, cu tandreţea) reprezintă oameni care nu au trecut degeaba prin viaţa mea. Unii au decis să rămână acolo până în prezent, chiar...

The Green Fox

2011-03-09T17:20:00.005+02:00

Cinci membri - o trupă- un clip de promovare. Cei de la The Green Fox au realizat cover-urile a cinci piese celebre (Blue Suede Shoes - Elvis Preasley, Let me Entertain You - Robbie Williams , Sweat - Inner Circle, Unchain My Heart - Joe Cocker, YMCA - The Village People) şi au dat drumul colajului pe internet. Ei ţin să precizeze că în afara montajului video, înregistrarea nu conţine nicio intervenţie sau corectură ulterioară. Eu i-am ascultat, mi-au plăcut şi sper să-i ascult prin vreun pub studenţesc de pe Lipscani cât de curând. Just listen!

Componenta trupei : Alin Vaduva - Voce, Catalin Gurita - Chitara, Radu Dumitru - Clape, Eddie Luca - Bas, Cristi - Tobe.

Pentru mame...

2011-03-08T21:25:00.009+02:00

Vorbesc cu mama la telefon, ca în fiecare seară. O întreb cum s-a derulat ziua ei, ziua ei de MAMĂ. Îmi zice, ca de obicei, lucrurile obişnuite din fiecare zi - că a gătit, că le-a pregătit pe fete pentru şcoală, că a călcat şi a mai aranjat lucrurile prin casă- până ajunge la momentul în care Daria, verişoara mea mai mică, s-a întors de la şcoală. A intrat în casă, entuziastă, căutându-şi mama din priviri. Ţinea în mână un buchet de flori. Mama (mea) o ajuta să se descalţe. Ea deja începea să se simtă cu musca pe căciulă. Avea un singur buchet. Iar în casa aceea erau două mame. Îşi dăduse seama de asta. S-a gândit să întrebe, totuşi. "Toia, şi tu eşti mamă?" [Toia i se spune mamei mele de ani buni]. Mama a început să râdă şi i-a spus că "nu, ea e tată". A râs şi cea mică, ruşinată, şi s-a furişat pe scări, spre mămica ei. A zis că se duce să îi dea florile şi să îi cânte un cântecel despre Ziua Mamei şi despre ghiocei şi primăvară.

După vreo 10-15 minute, a auzit-o coborând scările. A venit în dreptul mamei mele, s-a uitat la ea vinovată şi i-a întins o foaie. Mama a luat foaia. În multe culori, Daria desenase o floare. O floare pentru Toia, care e şi ea mamă, la fel ca mămica ei. Şi-a cerut scuze cu aceeaşi privire vinovată şi i-a spus că oricum îi va aduce şi o floare adevărată. Dar ca să nu se supere între timp, i-a dat una pe hârtie... :)

Cât despre ce i-am luat eu mamei mele, ei bine, nu mă pot lăuda cu ceva palpabil. În schimb, gândurile bune, iubirea, te iubesc-urile sunt nemăsurate. Sper că s-au simţit, măcar la un sfert din intensitatea lor, prin telefon, odată cu celebrul cântecel "E ziua ta, mămico, În dar ţi-am adus inima..." pe care i l-am cântat în timp ce mergeam spre facultate. Pentru moment, cadoul meu pentru mama se opreşte aici.

Dar...oricum...nu ştiu. Chiar nu ştiu. Mama este atât de bună, încât n-am cum să-i mulţumesc. Cum ţi-aş putea mulţumi, mami?

Încerc din nou, printr-un simplu Te iubesc!

LE: Şi să nu uităm de cel mai frumos elogiu adus vreodată mamelor: Melissa - Elle. Enjoy!

Cu o ciocolată caldă în faţă...

2011-03-07T09:04:00.003+02:00

Cu o ciocolată caldă îmi încep dimineaţa. Toţi cei apropiaţi ştiu că nu îmi place cafeaua, dar mă dau în vânt după ce înseamnă ciocolată sau ceai. Sorb încet, căci e fierbinte, şi mai înmoi câte un biscuite în ea. Sunt biscuiţi delicioşi, de casă, de la mama, pe care i-am primit ieri, într-un pachet plin cu multe alte bunătăţuri. Mă întreb cum privesc ei partea asta, cu trimisul pachetelor la Bucureşti, şi am o presimţire că nu e nicidecum o obligaţie sau o corvoadă. E un gest plin de afecţiune, de drag, de „uite ce am mâncat noi aici; ţi-am pus şi ţie o felie, alături de tot ce ne-ai cerut să-ţi trimitem”... E un mod mai neconvenţional de a mânca împreună, la aceeaşi masă, dacă mă întrebaţi pe mine. Cam aşa sunt părinţii mei...

Când mă gândesc că mâine e Ziua Mamelor şi nu o să pot fi lângă a mea, mă gândesc serios cum să fac să simtă că totuşi sunt acolo. Ei mereu îi iese schema asta. Să fie doar un dar al mamelor?

Despre pornografie, sau despre cum se duce de râpă ţara asta

2011-02-28T23:35:00.007+02:00

Tinerii români? Nişte pramatii, ar zice unii. Beau de sting, fumează tot ce prind, îi uită Dumnezeu prin cluburi noapte de noapte şi, mai presus de toate, mănâncă material pornografic pe pâine. Şi nu că ar fi vorba numai despre tineri, dar ei sunt primii luaţi în vizor căci ar trebui să reprezinte schimbarea. Sexualitatea a devenit, deci, hobby, atât pentru consumator, cât şi pentru „producător”. Fie că este vorba de imagini, spoturi publicitare, filme sau doar cuvinte, toate urmează legile profitului sigur: sex, sânge şi scandal, insistându-se ceva mai mult pe primul criteriu. O coapsă dezgolită, un decolteu expus ostentativ, o poziţie indecentă, o privire mai nu-ştiu-cum, o remarcă obraznică şi gata! Suntem calificaţi: un popor de adoratori ai sexului, de răscolire după conţinut sexual chiar şi în cel mai banal gest. Ăştia suntem. Cel puţin conform specialiştilor în sociologie, psihologie, teologie...

Şi clar, e în special vina mass-mediei. Tunete şi fulgere, blesteme să se arunce asupra jurnaliştilor care se ghidează numai după legea celor trei S. Ar mai pune ei şi publicitatea în aceeaşi oală, dar vina este în special a jurnaliştilor. Televizorul îndobitoceşte, presa scrisă se tabloidizează tot mai tare. Bietul popor român pică victimă a produselor jurnalistice, care nu încetează să îi agreseze retina şi urechea. Dar întrebarea mea ar fi: ce-a fost mai întâi - oul sau găina? Pornografia în mass-media a apărut din neant, total neaşteptată, nici măcar gândită de public, sau s-a conturat treptat, ca un răspuns la dorinţa reală a omului de rând de a consuma aşa ceva ? Vorbim de cerere şi de ofertă, practicăm economia de piaţă; instituţiile mass-media sunt aproape în totalitate privatizate, şi nu se dă decât ceea ce se cere. Să ne înţelegem bine: eu nu încurajez jurnalismul care s-a dezvoltat în ţara noastră. Sunt conştientă că politica editorială a marii majorităţi a publicaţiilor din România nu susţine nicidecum valorile umane, ci vânează doar profitul. Însă mai cred că înainte de a blama presa, ar trebui îndreptată o privire critică spre popor. Înainte să aşteptăm un produs bun de la semenii noştri, trebuie să fim noi înşine mai buni, mai competitivi, să ne întrecem în performanţe culturale, să arătăm că nu ne pledăm la consumul unui jurnalism atât de slab. Faptul că cel mai bine vândut ziar pe anul 2009 a fost Click! demonstrează clar ce doreşte românul să citească...

Este adevărat că instalarea democraţiei a făcut să curgă râuri de informaţii mai mult sau mai puţin necesare, doar pentru că am căpătat libertatea de exprimare. E adevărat şi că, după mai bine de 20 de ani de la picarea regimului comunist, încă se simte disperarea aceea de a vedea, de a spune, de a comenta, de a critica, de a consuma de toate, fără discernământ. Mă întreb cât va mai dura lăcomia asta, care, paradoxal, este direct proporţională cu simţul critic al unora, care iau postura de cunoscători ai adevărului suprem şi încep a lansa fel şi fel de profeţii care ar conduce ţara asta spre un viitor mai bun. Nu, schimbarea înseamnă mentalitatea fiecăruia dintre noi, care se reflectă în fiecare gest al nostru. Şi revenind la pornografie, de unde plecasem, mai cred că nu consumul ei este blamabil, ci faptul că cerem asta public!

Tartă cu brânză şi caşcaval

2011-02-27T15:42:00.006+02:00

Gătim şi începe să ne placă. După câteva supe de găluşti savuroase, exersate din octombrie până în prezent, după multe salate, multe sandvişuri, multe porţii de cartofi prăjiţi şi multe clătite, după ciorba de pui şi ostropelul făcute de Habiba, azi a venit rândul unei tarte cu brânză şi caşcaval.

Recunoaştem că blatul ar fi putut ieşi mai pufos, data data viitoare vom respecta întocmai gramajele ingredientelor. Vă las reţeta mai jos:

Tartă cu brânză şi caşcaval

Ai nevoie de:

1/2 pachet de unt

250-300 g brânză

3 ouă

făină cât cuprinde

sare

caşcaval (care se răzuie la final peste tartă)

Cum procedezi:

Topeşti untul şi îl amesteci cu un ou şi cu puţină sare. Adaugi treptat făina până se încorporează aluatul şi poate fi întins.

Tava de copt se unge cu ulei şi se tapetează cu făină, după care se aşază aluatul. Într-un bol răzui brânza şi o amesteci cu cele două ouă rămase. Compoziţia se pune în tavă şi se uniformizează. Se bagă la cuptor pentru aproximativ 30 de minute (când observi că face o crustă aurie, este gata).

La urmă, când s-a copt tarta, se răzuie caşcaval pe toată suprafaţa ei şi este numai bună de servit! Poftă bună! :D

Despre un loc ca acasă, cu drag

2011-02-26T23:26:00.005+02:00

Se ascultă muzică în franceză. Se bea un ceai de marţipan şi nuci pur şi simplu delicios. Se stă şi se admiră decorul primitor, de bucătărie călduroasă în preajma Crăciunului. Se discută la lumina lumânărilor şi a veiozelor discrete. Se serveşte ceaiul împreună cu fursecuri cu fulgi de ciocolată, în formă de steluţe. Se întâmplă numai la casa Green Tea. Mai precis, în Salonul Mare. Voiam, bineînţeles, să ne savurăm ceiuţul, eu şi Habiba, în Micul Paris (din seria de saloane cu tematică: Salonul Clasic sau Mare, Salonul Indian, Salonul Japonez şi Micul Paris). Nu s-a putut, fusese cu mult înainte rezervat, însă data viitoare ne vom asigura o masă acolo, fără îndoială.

De la meniurile învelite în coperţi de piele maronie, fine la atingere, până la Carla Bruni cu Quelqu'un m'a dit al ei, care răsuna în boxe, totul mi-a plăcut la ceainăria pe care am descoperit-o astăzi. Deşi vânam de ceva vreme Krishna şi chiar credeam că vom ajunge să petrecem câteva ore acolo azi, a trebuit să schimbăm destinaţia (localul era rezervată în întregime pentru o aniversare) şi n-am regretat deloc. Green Tea e un loc cald, dispune de o gamă foarte largă de ceaiuri, precum şi de gustări şi deserturi (le puteţi consulta aici), se "serveşte" muzică bună şi optimism (ospătăriţele sunt tinere şi amabile). Recomand cu drag localul tuturor celor care vor să se bucure de un câteva ore de relaxare într-un decor cam ca acasă... Nota 10 din partea mea! Eu cu siguranţă o să mai trec pe-acolo şi o să vă împărtăşesc din experienţa mea.

Timpul zboară. Şi eu odată cu el

2011-02-23T18:33:00.014+02:00

Timpul? O fantomă. O nălucă. Acum îl "vezi", îl ai, acum s-a scurs. De fapt, nu îl vezi, pentru că îţi scapă printre degete. Te trezeşti că zboară săptămânile, lunile, anii pe nesimţite. Calendarele sau ceasurile sunt aparente modalităţi de măsurare a timpului. Timpul tău stă în agenda încărcată la care adaugi zilnic câte ceva, în termenele-limită pe care le ai pentru teme şi proiecte, în post-it-urile lipite pe uşa de la şifonier care să îţi aminească negreşit de examene, teste si, dacă eşti norocos şi ai TIMP, de vreun concert sau un film la cinema, sau o şedinţă foto sau o oră de lectură pentru tine, sau orice altceva care să te relaxeze. Ne controlăm singuri timpul, deşi o facem mai mult inconştient. Zic inconştient pentru că altfel nu s-ar explica de ce ne plângem la un moment dat că a trecut vremea prea repede, că nu ne-am bucurat de o anumită vârstă sau perioadă a vieţii aşa cum ar fi trebuit. Şi totuşi nimicim cu deplină satisfacţie bucăţica de hârtie pe care era notată o sarcină difcicilă, odată ce am scăpat de ea. Ne bucurăm că trece timpul, deci. Şi-l plângem, totodată.

Sunt de cinci luni în Bucureşti. Aici, o zi liberă e aproape ireală şi cam neobişnuită, trebuie să recunosc. Odată ce intri în ritm, trebuie să echilibrezi programul muncă-odihnă, altfel nu mai reuşeşti să înţelegi nimic din începuturile astea (începutul traiului în Capitală, începutul facultăţii, începutul responsabilităţilor - încă îmi trece un fior pe şira spinării când îmi văd numele pe factura de la RDS). Fac echilibristică uneori printre toate planurile pe care mi le fac pentru o singură zi. Ajung epuizată acasă şi apreciez somnul mai mult decât orice. Dar îmi place. Aici voiam să ajung - să zic că îmi place nebunia asta, că nu regret o clipă că am venit în Bucureşti, nu-mi regret facultatea, noile cunoştinţe făcute aici sau locuinţa de aici. Ba chiar mă simt norocoasă pentru fiecare dintre acestea. E o fervoare care simt că e făcută pentru mine, un stil de viaţă activ, mulţime de şanse de afirmare în orice domeniu doresc. Aş putea scrie o carte şi tot n-aş termina de povestit toate experienţele prin care am trecut din octombrie încoace. Iar de luna asta s-au mai înregistrat două începuturi, în jurnalism, de data asta. Numele meu a apărut alături de un articol în Stud-Life (paginile 32-33). Am scris articolul în preajma Crăciunului, pe când eram acasă, şi face referire tot la începuturile pe care mi le-a adus Bucureştiul. Astfel s-a înregistrat debutul meu în jurnalism, pentru care m-am bucurat enooorm. E un început lejer, poate, e o revistă studenţească care se distribuie gratuit (şi care, odată cu numărul de februarie, în care a apărut şi articolul meu, se va regăsi doar în varianta online), dar viitorul o să sune foarte bine, promit. Sunt fericită că mi-au apreciat munca şi relatarea destul de subiectivă, totuşi. Voi mai scrie pentru ei.

Al doilea început: pe sectorul de franceză+jurnalism. Altfel spus, articole în franceză. Agenţia de presă Rador, din cadrul Radio România, dispune de departamente pe diferite grupuri de limbi străine. Eu m-am interesat de cel de franceză şi, după ce am dat un test de verificare a nivelului limbii, mi-au spus că pot veni în continuare la ei. Este vorba doar de voluntariat deocamdată, însă aş vrea în vară să-mi desfăşor orele de practică acolo şi, de ce nu, să colaborez cu ei pe viitor.

Aşadar, timpul meu se măsoară, mai nou, în articole, în ştiri pentru radio (la seminar), în lectură zilnică a cât mai multe ştiri (trebuie să fiu la curent cam cu tot ce mişcă în România, iar acest lucru începe să-mi placă), în poze, în zile luungi de cursuri si seminarii, în sport şi în cam puţintel somn (dar vine weekendul...). Dacă am timp liber? Da. E scurt, e de nepreţuit, dar există totuşi. Esenţial e că îmi place tot ce ce mi se întâmplă în ultima vreme. Am o lună februarie plină şi frumoasă... Am spus că îmi place?

5 lucruri...

2011-02-16T13:47:00.013+02:00

...pe care le-aş lua cu mine pe o insulă pustie?

Ar fi aşa:

- aparatul foto (insulă pustie, vegetaţie neatinsă, apă de jur împrejurul bucăţii de pământ... hmm, deja vizualizez nişte instantanee...)

- (multă) ciocolată (nu se poate fără, chiar şi de ar fi singurul aliment pe care l-aş lua cu mine)

- un mp3-player (there's not life without music!)

- periuţa de dinţi (dantura e comoara mea, nu-mi permit să o las să se deterioreze)

- apă (e 70% din mine, e vitală, deci)

Nu ştiu care ar fi lista obiectelor indispensabile pentru alţii, dar în ceea ce mă priveşte, aş supravieţui fericită doar cu cele cinci lucruri mai sus-menţionate :D. Puţin idealizată poate, dar perfect necesară, vă asigur.

Despre ce-i indispensabil pentru ceilalţi, n-am o idee foarte clară. Un singur lucru îl ştiu şi merită menţionat aici. Eram la cursul de franceză când ni s-a propus tema asta de gândire. Care mai de care zicea că îşi va lua cu ea un cuţit (să se apere, să-şi construiască un acoperiş), o brichetă, să poată aprinde focul, ba chiar căţeluşul de acasă, să o apere şi să nu se simtă singură pe insula pustie. Însă Miruna analiza situaţia din alte perspective, o sucea, o răsucea, o întorcea pe toate părţile. Idei năstruşnice îi fulgerau mintea. Aproape că le auzeam. La un moment dat, un gând i-a scăpat cu voce tare: "Eu mi-aş lua cu mine un servitor...", a spus ea visătoare, cu-n zâmbet satisfăcut pe chip, că a găsit soluţia pentru toate problemele pe care le-ar putea întâmpina pe o insulă de una singură. Mi-o închipuiam deja cum a întocmit în minte o listă interminabilă de atribuţiuni pentru Vendredi al ei. Şi da, ea s-ar putea limita la un singur obiect (care-i de fapt fiinţă, dar ce mai contează?!), în loc de cinci. Miruna gândeşte foarte practic şi trebuie să recunosc că alegerea ei bate toate cuţitele, toată ciocolata, aparatele foto sau căţeii... şi toate recordurile la momente haioase, fără îndoială!

Acesta a fost un episod din noul semestru, care se anunţă de-a dreptul promiţător. Am auzit, în doar trei zile de când am început, că o să fac psihologie socială multă, multă, o să trebuiască să cunosc cam tot ce mişcă în ţărişoara asta în materie de ştiri,mereu, o să fiu jurnalistul-spion la un moment dat, o să iau interviuri mascate vânzătorului de la chioşcul de ziare şi celui de la şaormărie, o să redactez ştiri pe bandă rulantă, o să scriu şi editoriale (am început de azi deja, abia aştept următoarea experienţă de acest gen). Mă aşteaptă câteva luni interesante, presimt. Semestrul bun din primele zile se cunoaşte! Plin, greu, solicitant, dar frumos şi extrem de util. Îmi iubesc facultatea!

Cât mai multe!

2011-02-12T00:48:00.010+02:00

Poate pentru că atunci când eram mică nu mi s-au făcut prea multe poze, întrucât ai mei nu aveau un aparat foto, încerc sa compensez acum. Cu vârf şi îndesat. Pe nesăturate şi pe nerăsuflate. Sute, mii de poze. Să curgă râuri de poze. Şi mi-e dat să fiu înconjurată de mâţe cel puţin la fel de dornice de pozat ca şi mine. Ce mai rămâne de făcut, decât să epuizăm bateriile Canon-ului încă o dată şi-ncă o dată? Mi-au promis un acumulator mai rezistent de ziua mea...

Ne descurcăm cum putem. Transformăm camera în studio foto şi-n general, orice străduţă cu iz vechi în decorul perfect pentru un nou lanţ de instantanee. Azi ne-am limitat la reşedinţa din Militari şi la teancul de ziare adunat de-a lungul semestrului pentru PACT (Presă şi Actualitate).

Noutăţile pe luna februarie, prezentate în exclusivitate pe blog (iar de mâine pe cel de fotografie, mai în detaliu). Enjoy!

S-a terminat?

2011-02-03T13:40:00.011+02:00

Daa, chiar s-a temrinat. Prima sesiune a vieţii mele de studentă s-a sfârşit azi. Oboseală, stress, nopţi nedormite - le zic la toate buh bye şi plec în vacanţă, pe malul mării, să-mi văd părinţii şi frăţiorul şi să uit un pic de luna asta efectiv ticsită de studiu...

În 20 de minute plec spre gară. Am, ca de obicei, un geamantan plin cu haine. Dar o minte golită de griji. Şi un suflet împlinit. I'm on my way to FREEDOM. Mă pregătesc intens pentru ore bune de pierdut vremea aiurea, de dormit, de discuţii interminabile cu cei dragi, de făcut poze, de uitat de toată nebunia de aici. Mă pregătesc şi-mi doresc să mai fiu un pic ca-n liceu. Măcar pentru 3 zile. :)

I'm coming home, I'm coming home...

Cei mai dragi şi cei mai iubiţi

2011-01-24T15:40:00.003+02:00

Pur şi simplu îi iubesc. Câteodată mă cuprinde un dor imens. De ei, de casă. De tot...
Azi tati a mai îmbătrânit cu un an, la fel ca şi mami, sâmbătă. N-am putut fi lângă ei, dar am compensat, sper, printr-o serie de fotografii pe care le-am trimis prin poştă.
Cel mai important e "să ai puterea să zâmbeşti văzându-ţi părinţii cărunţi", vorba Paraziţiilor. Şi nu numai că zâmbesc, dar mă încarc cu energie gândindu-mă la ei. La mulţi ani, părinţi dragi!

Je n'aurai jamais 20 ans dans les yeux de mon pere, mon pere... chacune de ses absences me pousse a la rendre fiere, ma mere... după cum spune şi piesa:

Muzică de seară leneşă de weekend

2011-01-15T22:55:00.004+02:00

...pentru că mi-au lipsit astfel de seri şi pentru că acum le preţuiesc mult mai mult decât oricând altcândva. Din seria "Baby, viaţa-i frumoasă", Alexandrina Hristov încântă din nou. Şi mereu.

Lara Fabian răsună în Militari

2011-01-15T13:35:00.007+02:00

Bucătăream, pe când am auzit fragmente slabe din Je t'aime, a Larei Fabian. Am deschis fereastra, fiindcă se auzea de undeva de afară. Am ridicat privirea şi am văzut, în dreptul etajului 9, câteva perne lăsate la aerisit. Fereastra era larg deschisă, iar melodia se auzea foarte clar. Bucăţica asta de cartier răsuna a muzică frumoasă. Şi nu numai atât. Vecinul sau vecina de la etajul 9 asculta întocmai varianta aceasta:

Moment preţios, poare irepetabil. Sunt plăcut impresionată să observ că am astfel de vecini. Am savurat melodia, am tresăltat de bucurie fiindcă Lara Fabian se auzea cu ecou, în acest colţ de Bucureşti în care ieri duduia Nicu Paleru la un etaj inferior. Sweet things really happen...

I'm wearing Sensuous by Estée Lauder

2011-01-13T19:55:00.009+02:00

...and nothing more, I'd say.

Un parfum este definitoriu pentru personalitatea unei persoane. Aceasta ar putea la fel de bine să nu mai poarte altceva în afară de un parfum care să se muleze perfect pe felul său de a fi. Astfel, s-ar dezvălui celorlalţi într-un mod foarte intim, i-ar lăsa să cunoască o parte din ea pe care le va fi greu să o definească, poate, dar care le va rămâne mereu impregnată în memoria olfactivă. Iar atunci când va simţi acel parfum altundeva, îl va asocia inevitabil cu persoana care i l-a făcut cunoscut pentru prima dată... ca o tactică persuasivă ce nu poate da greş!

Mi-a plăcut mereu să port un parfum care să mă reprezinte, să-mi fie ca o carte de vizită. Dincolo de mirosul plăcut, persistent, mi-am ales parfumul după suflet; e o întreagă chimie ce trebuie să se lege între piele şi esenţa tare. Un joc de miresme, o familiarizare a ceea ce eşti cu ceea ce alegi să fie grăitor despre tine pentru fiecare dintre interlocutorii tăi. Iar când chimia se leagă, e cel puţin la fel de puternică precum în cazul unei îndrăgosteli adevărate: creează dependenţă. Devii dependent de tine, de ceea ce eşti TU în contact cu acea esenţă, căci ştim bine că parfumul miroase diferit de la o persoană la alta.

Când porţi ceva care te reprezintă (fie ea o haină, un accesoriu, o atitudine), acest lucru se vede. Starea de bine, confortul, apartenenţa la un obiect, la o stare de spirit, la un miros cu care te potriveşti atât de bine îţi aduc pe chip acel zâmbet care transmite că you really can have it all...

Şi mi-e bine, şi zâmbesc, şi mă bucur în fiecare zi de esenţa Sensuous, care a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri primite vreodată şi la care ţin ca la ochii din cap. Fiindcă nu e uşor să găseşti un parfum cu care să empatizezi atât de bine...

Ascult ceva care mi se pare în rezonanţă cu parfumul de care vă vorbesc. Şi ascult, şi nu mă mai satur nici de una, nici de cealaltă.

De prin suflet adunate

2011-01-06T12:28:00.007+02:00

Articol scris pe data de 23.09.2010

Într-o săptămână plec.

Cineva mi-a spus că o să uit că aceasta e casa mea. O să consider ca fiind acasă „culcuşul” din Micul Paris, spaţiul meu, intimitatea, libertatea, independenţa mea şi toată viaţa pe care o voi începe acolo. Nu mă îndoiesc că aşa va fi. Îmi va fi mai drag să mă întorc acolo decât în Constanţa.

Însă, cu toate că voi schimba locul pe care o să-l numesc acasă, las aici secvenţe care nu se vor schimba niciodată. Din păcate, nici nu se vor repeta. Cum e să ajungi în dreptul uşii casei, ostenit şi lipsit de chef, şi încă de două ori mai obosit când te gândeşti că trebuie să cauţi cheile, care rătăcesc undeva pe fundul genţii uriaşe, şi să deschizi uşa ? E stresant şi chinuitor, numai gândul. Dar cum e să încerci, neîncrezător, clanţa şi să vezi cum se deschide uşa în faţa ta, îmbiindu-te miros de tartă cu praz, de cartofi copţi şi de plăcintă cu mere? Cum e să te învăluie căldura căminului, acompaniată de preţiosul sentiment că eşti aşteptat, că acea casă nu putea pune zăvoarele înainte ca tu să ajungi, că uşa aia a fost intenţionat lăsată deschisă pentru tine? Cum sună întrebarea „Unde-ai umblat toată ziua?”, obligatoriu însoţită de sprâncenele încruntate ale tatălui tău, vizibil contrariate de tremurul din ochi? Doar o să pleci în câteva zile...

Cum e să te înfrupţi din toate bunătăţurile, cu convingerea că ţi se cuvin, să o pupi pe mama de „Săru-mâna pentru masă” şi să pleci liniştit în camera ta, să te întalneşti cu gândurile lăsate acolo cu o seară în urmă, să îţi vezi de existenţa ta care decurge ideal, după canoanele perfecţiunii? Cum e? Îţi spun eu cum e: e fericirea unui acasă pe care îl vei lăsa în urmă în mai puţin de o săptămână şi pe care, cu mare părere de rău îţi spun, nu îl vei mai regăsi nicăieri, însă pe care nu o să-l uiţi oricât vei colinda în lume. E haina cu care pleci la drum, îmbrăcămintea sufletului, pansamentul veşnic vindecător.

Acum sunt în Bucureşti, au trecut deja mai bine de trei luni de când locuiesc aici, dintre care două săptămâni, de Crăciun, petrecute acasă. În tot acest timp nu am simţit nostalgia lui acasă mai tare ca acum... Şi asta pentru că am o familie frumoasă, un cămin călduros şi iubire pe toată linia. Cui nu i-ar lipsi toate acestea? Şi ştiam că va fi aşa încă dinainte să plec. Dovada? rândurile de mai sus.

Am o singură dorinţă pe anul 2011: sănătate. Lor, mie, prietenilor, tuturor. Fiindcă unde sănătate nu e, nimic nu e!

Dar sunt binee!

2010-11-18T23:44:00.023+02:00

Sună alarma. 5.30. Am impresia că visez. Mi s-a mai întâmplat zilele astea să confund realitatea cu visul. Poate că ar suna chiar romantic în alt context, dar devine îngrijorător pentru coerenţa mea mentală. Cele doar patru ore de somn încep să îşi facă efectul.

Apăs "Répéter", nestingherită. Tresar după cinci minute, cu gândul la schemele pe care le am de făcut la ISMM. Ăsta era motivul orei inumane la care mi-am setat alarma. Până la fără un sfert mă ridic din pat. Spălat ochi, pus lapte la încălzit, "înarmat" cu paginile xeroxate din manualele de specialitate, coli de hârtie şi setul de highlightere, respectiv pixuri colorate.

Mă instalez la bucătărie şi îmi organizez materialele. Stric vreo trei foi cu neîncadrarea centrului "problemei" exact... pe centru. Încep să colorez, să îmi ambalez produsul cât mai atractiv. Sorb din laptele călduţ şi mă înfofolesc mai tare în halatul pufos. Suspin privind evidenţiatoarele alea care-mi agresează ochii încă adormiţi.

E 7.20. Schemele sunt gata, la fel şi planul expunerii mele orale de astăzi. Zâmbeeesc. Mă îndrept spre dormitor pentru a începe să mă pregătesc de plecare. Habiba leneveşte, pe jumătate atârnată de marginea patului. Mi-a spus să o trezesc la 7.30 fiindcă are şi ea de lucrat pentru azi. Zbârnâi prin preajma ei şi o îmbrăţişez în spirit somnoros :D. Miaună şi încă dormitează. Se ridică totuşi. Îşi deschide laptop-ul. Are ochii lipiţi de somn. Îi ofer ochelarii mei pentru protecţie în faţa calculatorului. ...pentru protecţia somnului, ar zice ea. Rânjesc şi mă grăbesc deja. Reuşesc mereu să fiu în contratimp. Cămăşuţă royale, Ecaterina ataşată la gât, parfum. Spălat dinţi, machiat and I'm out.

Traseu de acasă până la gura de metrou ca prin zbor. La 8 şi ceva începe primul seminar pe ziua de azi. Boredom, puţină pălăvrăgeală. Here it comes seminar no. 2. Aflu că am luat 9.5 pe o temă predată săpămâna trecută :D. Prezint expunerea mea despre piaţa duală a produselor mass-media, pentru care m-am trezit de la 5.45. Decurge foarte bine, în ciuda emoţiilor inevitabile. Trece şi acest hop. Urmează cel de-al doilea, al doilea crunt HOP: testul parţial la ITC (Introducere în Teoria Comunicării), cursul lui M. Petcu.

Împreună cu Iulia, plecăm de la Ecologică spre Universitate. Avem suficient timp să mergem până la covrigăria de pe lângă Cişmigiu. Savurăm câte un covrig aburind, cu susan, în mers. Ne îndreptăm spre amfiteatrul unde vom susţine primul test, fie el şi parţial, al vieţii noastre de studente.

Emoţii mari, sentimentul detestabil cum că nu ştiu nimic, dar NIMIC. Zece minute pe ceas de testare. Maximum zece întrebări tip grilă. Banale, simple, aş zice, la care am greşit, indubitabil. Stabilesc cu Iulia că nu vom discuta deloc despre test şi despre variantele de răspuns.

Petrecem restul de aproximativ o oră şi jumătate din curs pe o bancă de pe lângă clădirea Universităţii. O Sun pe mama să-i zic şi ei povestea de până acum, întrucât zilele trecute am vorbit mai puţintel - I was pretty busy with studying.

Ora 15.00. Curs IRP - Cristina Coman. Destul de interactiv, însă sunt mult prea obosită ca să mai fiu şi receptivă. 16.45 - plecat spre casă.

17.20. Ajung la reşedinţa din Militari. Păpat, ordonat prin casă, schimbat, lucrat un pic la o altă temă, în speranţa că o voi termina până la 19.00. No chance. Enervat, plecat spre Casa Universitarilor.

De la 20.00 începe un spectacol de teatru după piesa "Tablouri" a lui Eugen Ionesco. Mă gândesc numai la tema neterminată. Iulia şi Alex însă îmi reduc din tensiune prin câteva reprize copioase de râs.

Piesa a fost un real succes. Să v-o povestesc nu ar avea niciun rost, însă pot să v-o recomand cu cea mai mare căldură. Joc excepţional, râsete, voie bună. Şi toate, atenţie!, gratuite.

21.30. Piesa s-a sfârşit. Pornim spre casă cu paşi repezi. Tema aceea neterminată a început iar să-mi persecute gândurile. La 22.15 sunt acasă. La 22.50 o termin şi o şi expediez. Răsuflu uşurată. S-a sfârşit ziua asta?

Încă mai am un dram de energie, iar dovada este chiar postul de faţă. Îmi vine să zâmbesc gândindu-mă că am trecut peste toate... Am făcut faţă, cu mult efort, ce-i drept, but here I am and I'm shining! Zâmbesc la gândul că, deşi mâine o să mă trezesc pe la 6.30, ştiu că e vineri şi că apoi e sâmbătă, apoi e duminică. E weeeeekend!!!

And I'm happy after all... And I'm sure that good things really come to those who wait. (a se citi "wait" ca răbdare, şi nu ca pasivitate!).

Apă, vânt şi foc

2010-11-13T20:26:00.005+02:00

"Aerul întreţine arderea, iar focul încălzeşte aerul". Obişnuiam să spun des lucrul ăsta şi să cred cu tărie în el. Experienţele mi-au demonstrat că uneori rolurile se mai şi inversează. Însă, pentru mine, aerul va fi mereu vital.

Enjoy my recent "love":

Are you always gonna be there when I grow up?

2010-11-09T20:27:00.004+02:00

E greu. N-a fost niciodată altfel. Inspir, expir şi continui. Cum spunea şi Grapefruits, viaţa e ca o plimbare cu bicicleta: pentru a-ţi menţine echilibrul, nu trebuie să te opreşti din mers. Nu mă opresc nici dacă o să fiu silită s-o fac. O iau în altă direcţie, şi tot merg.

Orice aş mai spune, uitaţi până mâine,

Vorbeşte poza pentru mine...

"Baby, viaţa-i frumoasă!"

2010-11-01T23:43:00.026+02:00

Oh, şi cât e de frumoasă! În acorduri fine de pian, încununate de ciupituri subtile de chitară...

Întâi noiembrie a început cu un concert Alexandrina Hristov. Nu mi-aş fi închipuit că o să ajung atât de curând să o văd şi să o aud live pe una dintre artistele mele preferate. Nu mi-am închipuit nici că această experienţă poate fi atât de sublimă. Recitalul la care am asistat a depăşit limita oricăror aşteptări. Multitudinea de talente care, în mod uluitor, locuiesc un singur corp s-au lăsat dezvăluite sub ochii a sute

de privitori. La final li s-au închinat ropote interminabile de aplauze. Chiar mă gândeam, pe când o priveam cum zâmbea timid, că acea continuitate a aplauzelor trebuie să fie cea mai frumoasă binecuvântare pentru munca ei.

Pe Alexandrina am descoperit-o pe când savuram un ceai de caramel la ceainăria Cărtureşti din Constanţa. Auzeam slab în boxe "Numai tu, cu ochii tăi verzi..." şi deja mă cucerise. Nu m-am putut abţine, aşa că înainte să plec, am întrebat-o pe fata care m-a servit cine cânta acea melodie. Atunci am auzit numele celei pe care aveam s-o ascult vreme îndelungată de atunci înainte, repetitiv şi obsesiv. Poate că dacă nu mă aflam atunci la Cărtureşti, nu aş fi ştiut nici până în clipa de faţă despre arta Alexandrinei şi nu aş fi adus-o nici în vieţile prietenilor mei.

Opera Naţională a răsunat astă seară a "Noi doi" şi a "Printre flori". A răsunat a muzică pentru suflet, autentică, fiecare melodie în parte aducând un zâmbet pe buze şi o stare generală de relaxare.

Alexandrina prestează mult mai bine live decât în piesele înregistrate, este un lucru evident. O consider un artist în deplinătatea cuvântului şi cred că ar trebui să se bucure de mai multă promovare (deşi, dacă judecăm după mulţimea de sulftele care umpleau în seara asta Opera, este deja iubită şi apreciată de foarte mulţi oameni). Însă ea s-ar ridica cu succes şi la standardele internaţionale şi ar revoluţiona, prin stilul ei, genul soul, la fel cum ar aduce un suflu proaspăt, inocent, UNIC picturii.

Sunt delighted. Acesta e cuvântul. Şi da, viaţa-i a naibii de frumoasă! Am avut nişte ultime zile foarte pline şi interesante. Pline de Alexandrina, de Bitză, de Andreea Esca, de poze cu zâmbete (de poze, în general, dacă stau să mă gândesc mai bine), de energie şi de poftă de viaţă. Visele încep să se contureze... Can I use all my wishes right now? :)

Desfătaţi-vă cu ritmuri ondulate...

Sâmbătă, Bucureşti

2010-10-27T00:28:00.009+03:00

Şedinţă foto-n Cişmigiu, târg de artă medievală, plimbare pe Lipscani, concert Vunk, ciocolată caldă cremoasă, verde, soare şi optimism, prieteni şi lipsă de griji – toate într-o zi de sâmbătă.

Am vizitat centrul vechi al Bucureştiului. Cu aparatul foto în mână, acordam flash-uri peste flash-uri construcţiilor antice, arhitecturii specifice începutului de secol trecut. Rămâneam cu gura căscată dedesubtul balcoanelor cu balustrade ruginite şi scorojite de timp; îmi închipuiam viaţa petrecută acolo cu o sută de ani în urmă. Zâmbeam complice... Mi-aş fi dorit să trăiesc vremurile acelea. Dar mă bucur şi cu izul care a rămas până în ziua de azi pe străduţele înguste ale centrului vechi al Bucureştiului. Balsam pentru suflet, şi nu alta! ...

A wish right now...

2010-10-20T10:53:00.015+03:00

I can really use a wish right now.

Visele sunt aici, în mâinile mele, gata să devină realitate. Cu mult efort la mijloc, desigur. Mi s-a întâmplat ceva între timp, vorba lui Petcu, am devenit studentă, şi asta îmi dă aripi şi-un avânt de nestăvilit. Îmi iau elan de fiecare dată când inspir, şi speranţă şi convingere că pot să ajung acolo unde mi-am propus. Dar, mai întâi, trebuie să demonstrez aici că sunt făcută pentru acolo. Acolo înseamnă Franţa, înseamnă Paris, înseamnă jurnalism în franceză. Înglobează cea mai arzătoare dorinţă şi, alături de o familie fericită, aş spune că nu mai am nevoie de nimic altceva ca să mă simt un om întru totul împlinit.

Îmi pun dorinţe, concomitent cu stabilirea unui plan de atac pentru fiecare dintre ele. Fie că acel plan de atac înseamnă o nouă fişă de lectură sau o revistă de aproape 20 lei, cumpărată din banii mei de buzunar, fiecare mic pas duce spre Franţa. I'm sure 'bout that! :x

Sunt fata...

2010-10-13T20:04:00.008+03:00

...care zâmbeşte pe stradă atunci când o simte, şi o face cu o poftă contagioasă, întorcând capetele trecătorilor.

...care preferă scările normale la metrou celor rulante, implicit la Politehnică, unde refuz cu îndârjire liftul şi urc cele şase etaje. Azi am făcut un mic test nepremeditat: am pus piciorul pe treapta de beton aproape în acelaşi moment cu un tip care păşea pe treapta rulantă; mi-am văzut de drum şi mare mi-a fost uimirea când am văzut că paşii ni s-au sincronizat din nou la ieşirea de la gura de metrou! Concluzie : aceste două picioare lungi şi frumoase sunt cel puţin la fel de eficiente precum o scară rulantă :D în plus, ard calorii preţioase prin acest exerciţiu în spirit eco ;)).

...care ar pica tentaţiei fiecărei patiserii din interiorul staţiilor de metrou. Mirosul acela de zahăr vanilat, ciocolată şi scorţişoară mă ucide, mai ales dacă vorbim de sfârşitul unei zile extenuante, în care ultima masă a fost prima şi singura pe acea zi, undeva la ora 7 a dimineţii. Un covrig sau un croissant aburind e tot ce mi-aş putea dori atunci, însă, din fericire, mă opreşte mai mereu fuga după vreun metrou sau gândul că o să mănânc acăsică ceva bun, mult mai bun, preparat chiar de mine.

...care se bucură de linişte în noua ei reşedinţă din cartierul Militari. Nici acasă nu aveam atâta linişte – doar stăteam la bulivar ! Etajul 6, de unde privesc Capitala, nu întrevede în depărtare nici măcar un fir de mare, aşa cum mă răsfăţa panorama din Constanţa, însă presupun că ăsta reversul medaliei pentru liniştea amintită mai devreme.

...care şi-a umplut pereţii cu fotografii cu pisici, cu marea şi cu flori.

...care îşi iubeşte mama mai mult decât orice pe lumea asta şi mai mult decât viaţa însăşi.

...care va pleca cu bursă în Franţa, mai devreme sau mai târziu.

...care se mândreşte cu o supă de găluşti delicioasă :D.

...care alimentează de mai multe ori pe zi rezerva de hrană a păsărelelor din cartier. O armată de înaripate poposeşte tot mai des la fereastra de la bucătărie, obişnuite să primească micul dejun, prânzul, respectiv cina. Aştept clipa în care vor mânca direct din palma mea :x.

...care s-a învăţat să încerce viaţa pe cont propriu, abia apoi să ceară ajutorul, şi nu invers; m-am lovit de multe ori, dar dulce a fost sentimentul final, ştiind că am reuşit de una singură şi că aş putea oricând să o iau de la capăt şi să se întâmple aşijderea.

...care a realizat că traiul în Bucureşti nu este chiar atât de dificil pe cât şi-l închipuia şi a început chiar să-i placă nebunia asta de culori, de voci, de parfumuri, care umple metroul, străzile, care formează suflul colectiv al oraşului. Şi-mi place mai ales pentru că seara mă întorc într-un „culcuş” liniştit, călduros şi prietenos, ca o recompensă pentru toată gălăgia şi pentru tot frigul îndurate de-a lungul zilei.

...care şi-ar cumpăra şaluri în fiecare zi şi ar bea cel puţin o ciocolată caldă în fiecare după-amiază.

...care plânge atunci când lumea înconjurătoare o copleşeşte şi nu reuşeşte să-şi mai facă ordine în viaţă. Îmi vărs oful, după care o iau de la capăt, ca nouă. Nu mă opresc în loc pentru acele lacrimi. Boala are rolul de a ne face să înţelegem importanţa sănătăţii şi să luptăm pentru ea, nu să ne afundăm în mizeria virusului.

...care speră mereu că oamenii sunt buni, că în adâncul sufletului încă îmbracă haina sensibilităţii şi sincerităţii faţă de sentimentele lor; sunt cea care crede în bunătatea din oameni şi în faptul că aceasta nu se va releva decât dăruind, la rândul meu, iubire.

...care iubeşte fără cuvinte.

...pentru care trebuinţa de tine nu este mai acută decât cea de iubire de sine.

...care pulverizează fericire şi energie atunci când le simte cu adevărat.

...dar care devine o umbră insesizabilă atunci când e tristă. Nu îmi place să mă plâng şi îi detest pe plângăcioşi. Nu pot să înţeleg cu ce îi ajută victimizarea şi verbalizarea acestor doleanţe, când singurii care le pot rezolva problemele sunt chiar ei înşişi. Eşti propriul tău distrugător şi unicul tău reconstitutor! Şi, după cum am mai spus-o şi o repet (deşi au spus-o şi alţii înaintea mea, lansată fiind de către inegalabilul Nietzsche), trebuie să te laşi mistuit de propria flacără – cum altfel ai putea renaşte dacă nu din propria-ţi cenuşă?

...care încearcă să găsească ineditul fiecărei zile şi să zâmbească cât mai mult. Bucureştiul e frumos. Depinde doar cu ce ochi îl priveşti şi cum primeşti în viaţa ta lucrurile care ţi se întâmplă...

I'm the girl who's got a pocket full of sunshine !

Apoi a fost tăcere...

2010-09-20T20:03:00.008+03:00

O să încerc să mă obişnuiesc cu statutul de umbră prăfuită. Nu îţi doresc să treci vreodată prin chinul acestei obişnuinţe, care este, de fapt, o dezobişnuinţă de inoubliable, în schimbul a ceva nedefinit şi puţin important. Am să caut fericirea în alt colţ de suflet, de mâine. Am să caut şi liniştea, căci am nevoie avidă. Însă am să mă feresc pe cât posibil de tăcere. M-ai învăţat, ca un călău, că tăcerea ucide. Fii liniştit, o să-mi tacă sufletul de acum încolo. Un alt capitol s-a încheiat şi s-a acoperit cu prea mult praf pentru a-i mai putea fi auzită gângureala, dacă nu vibraţia de bucurie. Ai făcut să tacă şi această parte din mine, adineauri vie şi alimentată de credinţă.

Tooth affair

2010-09-15T20:24:00.010+03:00

Ignorăm, de multe ori, norocul, binecuvântarea, mana cerească de a nu ne durea nimic. Trăim cu sentimentul că ni se cuvine această stare generală de bine. Până când apare elementul perturbator şi rearanjăm priorităţile în viaţă...

Azi am plâns de durere. Nu-mi amintesc să mai fi izbucnit vreodată în lacrimi atât de uşor. O netrebnică de măseluţă -alta decât cea pe care o bănuiam că mi-ar crea probleme şi căreia ii făcusem radiografie şi pe care o tratasem săptămâni întregi cu calmante- s-a dovedit a fi cauza durerilor care nu m-au mai lăsat să dorm în ultimele nopţi. Contactul cu jetul acela de aer rece l-am simţit până în inima creierului şi mi-au dat lacrimile instantaneu. Doctoriţa afişa un zâmbet machiavelic, în semn de victorie. Depistase sursa durerii. Până şi eu eram fericită, printre lacrimi...

Mâine începe masacrul propriu-zis. Astăzi a fost doar încălzirea, pregătirea morală pentru încă o intervenţie, pentru încă o crimă (se omoară un nerv, la urma urmei) şi pentru încă o sumă considerabilă, lăsată pe biroul stomatologului. Dincolo de acestea, mă pregătesc din punct de vedere emoţional pentru o reducere semnificativă a ciocolatei şi a celorlalte dulciurilor consumate, principala cauză, probabil, pentru toate aceste probleme cu dinţii. Nu va fi uşor, dar va fi necesar.

Am un mesaj pentru toată lumea: aveţi grijă de dantura voastră! Nu lăsaţi căriuţele să-şi facă de cap şi nu ignoraţi nici cel mai mic semnal de durere ori de sensibilitate. Este una dintre cele mai crunte suferinţe durerea dentară, şi n-aş dori-o nici celui mai aprig duşman. Este, în schimb, o afecţiune ce poate fi controlată, prevenită. Şi nu înduraţi durerea precum nişte eroi, fiindcă v-aţi pleda la cel mai josnic act de eroism, care vă va mânca nopţile, energia, buna dispoziţie, ani din viaţă, prin stresul cumulat. Nu vă zgârciţi nici la bani, întrucât investiţi într-o piesă indispensabilă vieţii.

Şi... zâmbiţi! Zâmbiţi mult şi cu poftă!

"Câştigă cel care iubeşte mai puţin."

2010-09-15T11:53:00.012+03:00

Am citit de curând un articol în revista Cosmopolitan, care m-a pus serios pe gânduri. Termeni economici, precum cerere şi ofertă, în iubire, îmi erau deja familiari, însă articolul despre care vorbesc aseamănă povestea de dragoste cu... o negociere: "În business şi la negocierile în forţă, strategia câştigătorului este simplă: învinge întotdeauna cel pentru care perspectiva unui eşec al afacerii este cel mai puţin înspăimântătoare. Altfel spus, "Nu eşti de acord cu condiţiile mele? Următorul!".

"În dragoste, câştigă doar acelea dintre noi care nu-şi ascund adevăratele aşteptări.".

"Când ţi-ai dorit din tot sufletul să fii cu cineva, ai închis ochii la defectele lui, ţi-ai înghiţit o remarcă acidă, ţi-ai alergat cuvintele prin minte înainte de a rosti "fraza perfectă", totuşi...el ţi-a scăpat printre degete. Nu degeaba marile noastre dorinţe se mai numesc şi "slăbiciuni".

Iubirile pentru care am vărsat lacrimi, am strâns din dinţi şi am aşteptat în van au tendinţa să se întoarcă la noi exact atunci când nu le mai vrem şi nu ne mai pasă. Adică fix în clipa în care nu ne mai temem să fim noi însene, fără măşti şi prefăcătorii.

Când chimia există, ne aflăm în punctul în care fiecare uită de defectele celuilalt. Când există un dezechilibru, apar doar concesiile celui mai slab: tu îi uiţi defectele, dar ţi-e teamă în permanenţă ca el să nu le observe pe ale tale. Câştigă cel care iubeşte mai puţin."

articol de Diana Florina Cosmin, Cosmopolitan

Am înghiţit în sec citind ultima propoziţie. Mult timp m-am încurajat spunându-mi exact contrariul, însă redactorul acestui articol (femeie, de altfel, care presimt că a vorbit din propria experienţă, înghiţind în sec la rândul ei) a punctat esenţialul nefericirii atâtor femei, care considerau că acţionează corect. Nu doar o dată am auzit "Îmi pare rău, am fost un idiot", mult prea târziu ca să mai conteze. Am acceptat, totuşi, scuzele pioase şi am tras din nou speranţe, MARI speranţe de mai bine. Am sfârşit din nou dezamăgită, până am ajuns la concluzia expusă în postul anterior. ...pentru că dacă nu te iubeşte acum, niciodată nu o va face. Şi dacă nu te iubeşte pentru tot ce eşti, exact aşa cum eşti, aici şi acum, nu te va iubi în niciun caz pentru ceea ce pretinzi că eşti!

Stop chasing shadows!

2010-09-12T01:26:00.008+03:00

Poate că ar trebui să mă resemnez. Oamenii sunt aşa cum ni se arată, oricât am încerca să-i vedem mai buni, mai sufletişti, mai atenţi. Nu poţi arăta la nesfârşit ceea ce nu eşti.

Şi, cu riscul de a nu fi cunoscut unii oameni până în străfundul personalităţii lor şi de a mă înşela în privinţa lor, eu mă retrag. Capitulez. Nu este prima oară când alerg după umbre şi nu mă aleg decât cu puteri sleite şi cu dezamăgire. Tot repet greşeala, convinsă că il y en a de meilleur, condusă de dorinţa de a vedea frumosul din ceilalţi, plină de speranţă şi de curaj, la urma urmei, în a vedea sclipirea de pe fundul oceanului...

Despre foci...

2010-09-09T21:43:00.020+03:00

Ne-am cunoscut în "sala ţărănească"(sala fostului 12F, amenajată ceva mai rustic pe-atunci) a liceului George Călinescu, pe 5 mai 2006. Voiam amandouă să intrăm la clasa de engleză, şi de aceea aveam de susţinut proba de limbă. Împrejurările au făcut ca niciuna dintre noi să nu reuşească acolo, în schimb să ne găsim, din toamnă, la clasa de franceză, împreună. Şi nu oricum, ci în aceeaşi bancă. Bucurie mare pentru mine, întrucât era singura persoană pe care o cunoşteam din clasa cea nouă. Impropriu spus că o cunoşteam - mult timp nu am ştiut că pe colega mea de bancă o cheamă Simina - era pentru prima dată când auzeam numele acesta, iar ea îl pronunţa mereu precipitat, alăturat de numele de familie, cu o rezonanţă cel puţin la fel de exotică pentru mine. Ştiam doar că e înaintea mea la catalog şi în dreapta mea în bancă; altceva nu mai conta.

Oricum, numele nu ne foloseau la nimic. Ne-am poreclit de la bun început, trecând prin faze mai copilăroase (blăniţă) şi ajungând la apelative mai...serioase (focă).

Exploram treptat meandrele enigmatice ale liceului, printre râsete înfundate şi dimineţi petrecute la Biblioteca Judeţeană, dumerindu-ne cu acei critici de literatură, pe care aveam să-i înţelegem doar mai târziu. Inutil să menţionez că tot ce însemna proiect, lucru în echipă, serviciu pe liceu, acolo unde se auzea Corina, se auzea indubitabil şi Simina. Inutil iarăşi de amintit că în banca noastră se împărţea cam tot - gumă de şters şi de mestecat, creioane, şerveţele, mere, sandvişuri, ciocolăţi, punga de pernuţe Viva, apă, suc, umăr pe care să-ţi sprijini capul şi grijile, cadrul aceleiaşi fotografii (avem sute de poze în aceeaşi poziţie, în aceeaşi bancă, făcute marea majoritate cu telefonul), aceeaşi coală albă de hârtie, pusă la mijlocul băncii, pentru observaţii aiurea şi din cale-afară de amuzante. Avem amintiri cu carul pe parcursul anilor de liceu şi pe toate le rememorăm însoţite de un râs sănătos şi o complicitate desăvârşită în privire.

Anii au trecut în zbor, experienţele s-au multiplicat, am mai schimbat colega de bancă, am mai împărţit momente frumoase şi cu alte persoane, am cunoscut alte caractere, le-am cunoscut poate prea bine. Ne-am dat seama, fiecare în parte, că focă e numai una. Şi nici n-aş vrea să fie altfel.

Azi stăm alături pe aceeaşi bancă şi depănăm amintiri, supărări şi momente senine. Ne mărturisim dezgustul şi iritarea faţă de lucruri/fapte/oameni care altcândva ne bucurau şi ne împlineau. Schiţăm linia noilor pasiuni, manii, vise şi idealuri. Banca nu este de şcoală, iar cuvintele nu mai sunt ale puştoaicelor care s-au întâlnit pe 5 mai 2006, în sala ţărănească a liceului George Călinescu. Anii au trecut şi nu fără să ne schimbe. Totuşi, n-am uitat şi n-o să uit vreodată zâmbetul acela simplu şi dătător de energie, precum nici sclipirea ochilor de copil fericit. Cu Simina o să râd şi peste 50 de ani cu aceeaşi poftă şi cu acelaşi sentiment unic de a regăsi, mereu şi mereu, colega de bancă din liceu. I love my focca!

Şi e toamnă din nou...

2010-09-03T22:14:00.009+03:00

...din fericire, dintr-o fericire de nedescris.

E anotimpul presărat, an de an, cu amintiri dintre cele mai memorabile, anotimpul liniştii, anotimpul adevăratelor "te iubesc", anotimpul irevocabil, incontestabil şi iremediabil inubliabil. E minunat cum vremea de toamnă, melancolică prin definiţie, cu vânt, cu nori şi cu ploi, ne schimbă în asemenea măsură. Ne-aducem involuntar aminte de doruri ascunse şi le înecăm în ochii trecătorilor, căutând, parcă, acel ceva pierdut şi redescoperindu-l de fiecare dată altfel. Uneori, dorul ni se oglindeşte în ochi azurii, altă dată ni se înfundă într-un negru fără cusur sau pur şi simplu prinde aripi prin irişi verzi precum smaraldul. Nu realizăm, poate, că este sufletul cel căruia îi căutăm evadare, prin ceilalţi, fără temeri, fără suspiciuni, fără paranoia.

E vremea în care avem timp... Savurăm în tihnă o melodie bună, dormim mai mult şi mai odihnitor, facem plimbări lungi, ne purtăm paşii prin covoarele de frunze uscate, simţind bucuria unui copil atunci când acestea ne foşnesc sub tălpi, ne acordăm răgazul de a ridica privirea din asfalt şi de a o fixa în ochii unui trecător, în geometria impalpabilă a norilor sau în zarea efervescentă a mediului urban, toate acestea fără un scop în sine, ci doar pentru sine.

E vremea când pierdem după-amiezi ploioase în cafenele, ascultând jazz, în timp ce arătătorul îşi desenează traiectoria pe marginea ceştii de ciocolată caldă, desemnând astfel cerculeţe, roţi, sfere ...şi viaţa însăşi. Gândurile vagabondează şi zâmbetele se nasc de nicăieri. Este timp pentru toate şi toate par mai reale fiindcă sunt trăite autentic.

E-un anotimp îndelung aşteptat, poate în mod inconştient, deoarece ne aduce aminte de noi şi ne rupe, prin momente mici, simple de verva oraşului. Ne dorim asta, iar toamna ne-o oferă.

Nu sunt născută toamna, deşi mi-aş fi dorit să fi fost, însă iubesc lunile astea -cu precădere septembrie şi octombrie- cel mai mult din tot parcursul anului. Nici aprilie, nici mai nu-mi sunt indiferente, fapt pentru care am realizat că sunt o adoratoare a anotimpurilor intermediare, implicit a tranziţiilor, a schimbărilor, a aducerilor aminte, a renaşterii din propriul trecut, din propria cenuşă...

Las drept fundal o melodie primită în dar, subestimată iniţial, dar iubită, la o a doua, mult mai atentă ascultare.

Inoubliable în imagini

2010-09-03T01:31:00.004+03:00

A apărut blogul meu special dedicat fotografiei : http://inoubliablephoto.blogspot.com/. Nu este complet, dar este cât de cât pus la punct şi conţine mai mult poze recente. De acum mă veţi putea citi în imagini, în instantanee preţioase, în apusuri şi în multe emoţii, pe care vreau şi sper să le înglobez cât mai fidel atunci când apăs pe declanşator... Enjoy it ! :D

1 septembrie

2010-09-01T21:36:00.006+03:00

Melodie de început de toamnă, de vânt, de planuri şi de melancolie. Ascult-o în surdina unui moment...de linişte.

Filosofând despre filosofie...

2010-08-31T23:29:00.002+03:00

Era puţin trecut de ora 11, bătea un vânt straşnic, iar norii se încăpăţânau să ne convingă că suntem în plină toamnă, deşi era de-abia 29 august. Restaurantul hotelului Palace, de la malul mării, de a cărui temelie mai că se izbeau valurile cândva, a găzduit întâlnirea acestor oameni care doreau s-aducă un iz filosofic traiului lor. Sau, cel puţin, cu gândul ăsta am plecat de-acasă, zicându-mi totodată că altceva decât timp nu am ce să pierd.

Îmi ascultam interlocutorii concentrată, sorbindu-le cuvintele de pe buze. De la bărbatul scund cu râs prefăcut şi gură de păpuşă Muppets, la tânărul cu ochi de culoarea smaraldului, fiecare propăvăduia propria-i filosofie, convins că deţine adevărul suprem şi incontestabil. Uneori se ridica tonul, alteori se silabiseau cuvintele, cu grimase vizibil dezgustate. Nevoia impunerii punctului de vedere făcea ca discuţia să fie mai mult decât una detaşată, la aburul unei cafele aromate, în amiaza unei duminici friguroase. Fervoarea replicilor trădau deseori un fond sufletesc puternic zguduit de experienţa anterioară, cea mai grăitoare filosofie din câte există ori pot fi asimilate.

Încercând să definim o noţiune, ne afundam în abundenţa de subiecte colaterale care, de altfel, erau cel puţin la fel de importante si de discutabile. Îmi dădeam seama că nu vom ieşi la liman. Băiatul cu ochi precum smaraldul a punctat problema dintru început. Tema discuţiei era "Ce înseamnă a cunoaşte?", iar el a spus (reformulând puţin infidel) că alegem să cunoaştem ceea ce ne interesează, ceea ce putem înţelege, ceea ce corespunde capacităţilor noastre de percepţie şi de încapsulare de informatie; în definitiv, ideea era una singură: cunoaşterea este subiectivă. De aici, am considerat restul replicilor absolut inutile şi, ieşind puţin din sfera acestei discuţii, am realizat, deşi o gândeam şi înainte, că filosofia însăşi este subiectivă. După cum mai spuneam, eu nu aş putea să învăţ filosofie (nu reprezintă o ştiinţă, ci chiar ŞTIINŢA, arta de a trăi, şi nu oricum, ci de a trăi frumos). Pot, în schimb, să mi-o aproprii, să o adaptez modului meu de viaţă, experienţei, idealurilor mele, să fiu teribil de subiectivă în aprecierea ei şi să reţin doar ceea ce vibrează cu sufletul meu. Aşadar, îmi asum etichetarea drept egocentrică, individualistă, egoistă sau poate chiar ignorantă. Fiecare este liber să mă considere aşa cum doreşte, doar suntem o adunătură de egoişti, egocentrici, individualişti, ignoranţi, şi nu-n ultimul rând, subiectivi. :-)

Răspunsuri privind ce înseamnă a cunoaşte pot negreşit să-mi dau singură şi să cred întru totul în ele. "Cafeneaua filosofică" nu a făcut decât să-mi întărească această convingere şi să mă facă să mă resemnez că discuţiile cu teme filosofice nu au capăt, scop, ţintă şi, din păcate, nici învăţătură. Poţi vorbi două zile fără oprire despre cunoaştere, spre exemplu, şi să te surprinzi la urmă acelaşi de acum două zile, propăvăduitor al aceloraşi principii pe care ţi le-a predat experienţa de viaţă... Oricât am încerca să înţelegem viziunea celuilalt, mereu va fi mai grăitor ecoul propriei vieţi. Şi nu este deloc rău aşa. După cum spunea un prieten, citând o reclamă: "Suntem cu toţii diferiţi. Din fericire".

Dacă o să-mi fie dor?

2010-08-30T00:18:00.014+03:00

Nu puţin, nu doar uneori, nu din întâmplare şi nu fără să vreau să-mi fie.

Probabil că luna viitoare pe vremea asta voi despacheta buimacă bagajele, burduşite cu mult prea multe lucruri pentru a încăpea acolo în mod decent (scena din filme, în care tipa se suie cu fundul pe geamantan şi se chinuie să-i închidă fermoarul, a devenit deja clişeu în viaţa de zi cu zi). Mă imaginez prinsă într-un haos de lucruşoare mai mult sau mai puţin dispensabile, pe care am ales totuşi să le car cu mine la Bucureşti pentru a mă simţi mai mult "acasă".

Voi căuta un loc periuţei de dinţi, unul pernei de dormit, un altul cănii de lapte, îmi voi "marca" teritoriul cu multe fotografii pe post de tablouri, voi încerca să ignor neliniştea cauzată de acei pereţi noi, purtători de amintiri cu totul străine de mine... Vor fi asemenea unor coli de hârtie nescrise, pe biroul unui poet împătimit, avid să-şi aştearnă gândurile proaspete, neşlefuite şi nestructurate, în cuvinte. Vom scrie, eu şi fetele, cuvinte, emoţii, trăiri dintre cele mai spontane şi mai autentice pe coala acestor pereţi, goi pentru noi...

Contrar aşteptărilor, cu cât mă voi obişnui mai mult cu noua căsuţă, cu atât îmi va lipsi mai tare ceea ce las aici. Cântărind motivele dorului, am realizat că cel mai mult şi cel mai mult voi tânji după libertatea acestui adorabil, irepetabil, nepreţuit "acasă". I'll never be the same, If we ever meet again... Subit, îmi cântă melodia asta în cap, doar pentru aceste două versuri. Nu voi mai fi niciodată aceeaşi fiindcă nu am cum să mai fiu. Las aici copilul liber, fără griji şi responsabilităţi, fără grija întreţinerii, vorba mamei, vorbă care mă amuză, totuşi. Las în urmă copilul din mine, iar asta nu e puţin lucru. Cu toate că experienţa de viaţă mi-a conturat deja o atitudine responsabilă şi matură, am avut întotdeauna acea plasă de siguranţă la dispoziţie, în care mă lăsam uneori să cad chiar şi cu ochii închişi. Ei bine, a venit vremea să deschid bine ochii şi să mă desprind de facil, cu certitudinea că acest exerciţiu este vital pentru dezvoltarea şi desăvârşirea personalităţii mele ca adult în formare.

Aş avea mii de doruri de menţionat, câteva le-am aşternut mai demult aici. Sunt mult prea numeroase, unele banale, altele de-a dreptul insignifiante. Însă atâta timp cât ocupă un spaţiu aşa generos în sufletul meu, sunt, negreşit, aspecte ce nu trebuie ignorate şi nicidecum uitate.

Dacă o să-mi fie dor? Foarte. De ce anume?

De viaţa pe care o abandonez aici.

O să-mi lipsească până şi certurile cu fratimiu, la dracu.

Cerem prea mult de la România ?

2010-08-17T22:44:00.014+03:00

Ziua de 16 august 2010 a îndoliat patru familii a unor prunci de doar câteva zile, a adus în situaţie gravă alţi şapte şi le-a îngrozit, cu siguranţă, pe toate mămicile, internate în timpul accidentului sau proaspăt eliberate, ale Maternităţii Giuleşti. Un incendiu -neprevăzut, bineînţeles- cauzat de o instalaţie improvizată -ne-am asumat un asemenea risc, de a improviza, cu precădere într-o unitate sanitară şi de a pune în pericol atâtea vieţi (iar când tragedia priveşte nişte suflete abia născute, devine de-a dreptul strigător la cer)- a unui aparat de aer condiţionat. Flama s-a extins cu uşurinţă, făcând decorul unui coşmar de neimaginat.
La prima vedere, această descriere ar putea corespunde unei case abandonate, ori a unui spaţiu locuit de oameni orbi, muţi, surzi, fără simţul mirosului. Însă oamenii cu astfel de dizabilităţi nu locuiesc singuri, la fel cum nici maternitatea NU este nesupravegheată. Unde erau infirmierele în momentul izbucnirii incendiului ? De fapt, unde erau acestea când s-a simţit primul fir de fum, care nu numai că ar fi trebuit să le alarmeze, ci să le pună pe jar de-a dreptul şi să facă tot posibilul întru depistarea şi anihilarea sursei de fum ? Unde le este demnitatea şi responsabilitatea locului de muncă, unde este spiritul matern, grijuliu, care ar trebui să le fie lege nescrisă pentru practicarea acestei meserii? Pe ce criterii sunt angajaţi aceşti oameni, de a căror vigilenţă depinde viaţa atâtor persoane?!

Consider că ar trebui făcută o selecţie drastică în privinţa infirmierelor/asistentelor. Deşi poate corespundeau la începutul carierei criteriilor de angajare (iar aici aş numi: filantropie, atenţie, grijă, toleranţă, amabilitate, vigilenţă 24 din 24), pe parcurs, din cauza diverselor inconveniente (salariu micşorat -ceea ce reprezintă o reală problemă în această privinţă fiindcă duce la o lipsă cruntă de motivaţie şi de interes, ÎNSĂ nu este o scuză, întrucât acestea pot părăsi oricând un loc de muncă care încetează a le mai satisface din punct de vedere material, îmbătrânire -echivalentă cu slăbirea vigilenţei, însă, din nou, nu este scuzabil, fiindcă există persoane trecute de 60 ani care le dau clasă tinerelor în capacităţile lor de atenţie-, plictiseală, dezinteres -deţinut, după opinia mea, de la bun început de către falsa infirmieră/asistentă, acutizat, doar, cu timpul şi multe, multe alte motive nemotivate), angajatele care ocupă aceste posturi preţioase uită cu desăvârşire misiunea importantă la care s-au înhămat odată cu acest loc de muncă. Cafeluţa sorbită încet, pe fondul noilor bârfe despre vedete, vecini, colegi de serviciu -mai ales colegi de serviciu-, pacientul acela agasant de la salonul 512, doctorul cel nou şi prea exigent, care le ceartă şi pentru două minute de întârziere dimineaţa, vânzătoarea veşnic morocănoasă de la bufetul spitalului etc., etc. reprezintă, din păcate, subiecte mult mai interesante decât viaţa unui om care ţipă, în acele momente, cu urma sa de glas, după ajutor. Râsetele care pleacă dinspre boxa asistentelor acoperă orice alt zgomot, cu atât mai puţin unul slab, de glas de pacient pe moarte...
Scena nu este o închipuire, ci o relatare a unei colege de salon a mamei, acum doi ani. Aceasta se gândea cu groază la situaţia în care i s-ar face rău pe neaşteptate ori la ore târzii... Mie mi-era groază că mama mai trebuia să stea acolo încă o seară. Pe coridor, am dat nas în nas cu aceste lucrătoare cu feţe acre şi cu o lentoare incredibilă în mişcări. Parcă făceau dinadins, pentru a trece timpul mai repede. Le-aş fi omorât pe fiecare în parte fără urmă de resentimente. De ce? Fiindcă atitudinea lor a depăşit cu mult condiţiile desfăşurării unui astfel de serviciu social, iar calităţi precum devotament la locul de muncă, dăruire şi plăcere de a ajuta oamenii sunt deja basme... Ei bine, pentru ca în această ţară să se schimbe ceva, trebuie să credem din nou în basme şi să ducem la împlinirea lor, întrucât se poate, întrucât există oameni făcuţi pentru această muncă, devotaţi şi credincioşi, întrucât au mai supravieţuit oameni care luptă pentru viaţa celor din jur, şi nu numai pentru a lor înşişi, iar aceştia trebuie căutaţi, aleşi pe sprânceană, puşi acolo unde le este locul şi răsplătiţi pe măsura efortului (real!) depus.

Sunt revoltată şi am impresia că, în general, cer prea mult de la România, de la sistemul nostru educaţional, al sănătăţii, de la calitatea vieţii, în felul în care este ea înţeleasă în această ţară. Poate că aşa suntem noi de fapt şi îmi fac speranţe deşarte. Însă văzând în jurul meu persoane care luptă, care îşi doresc să fie bune, să se auto-depăşească, dar să rămână oameni, care vor să trăiască mai frumos, ghidaţi de valorile autentice ale sufletului şi de credinţa că se poate, devin, la rândul meu, încrezătoare în schimbare şi, încetul cu încetul, în îmbunarea acestui popor fondat, după cum spunea Liiceanu, pe sentimente negative, de ură(odată cu instaurarea regimului comunist), atitudine care s-a perpetuat până astăzi...

Dar...să sperăm!

Amintiri cu Frăţi

2010-08-10T13:31:00.012+03:00

Încep prin a menţiona că Dumnezeu mi-a dăruit (sau, mai bine zis, eu am fost dăruită lui, având în vedere că e cu trei ani mai mare decât mine) un frate, pe nume Sorin, alintat Frăţi şi în multe alte feluri mai puţin...convenţionale.
Toate amintirile copilăriei mele îl includ, automat, şi pe el, fie că acest lucru era mai mult sau mai puţin dorit de către frăţiorul meu (căci, în privinţa mea, nu este niciun dubiu, mereu exaltam de fericire că îmi petreceam timpul cu cineva mai mare).
Rememorând cursul fragedei pruncii, nu pot să nu-mi aduc aminte ce bucurie resimţeam când mergeam la bunici, la ţară. Nu grădina ticsită de pomi fructiferi şi de flori şi nici câmpul infinit nu făceau obiectul entuziasmului nostru, nici măcar cele trei pisici, ori Azorică, cel mai loial câine ever. Nimic din toate astea, ci patul bunicilor. De cum prindeam odaia lor liberă, începea distracţia supremă. Ne suiam în pat şi ne zbânţuiam de mama focului. Se ridica praful că, de, la ţară nu găseşti aceeaşi curăţenie ca la apartamentul de acasă, la oraş. Săream şi iar săream, fără să fim deranjaţi câtuşi de puţin de norii cenuşii pe care-i ridicam. Chicoteam şi râdeam neîncetat, până ce ne auzea unul dintre cei mari. Atunci se-ntrerupea brusc distracţia. Parcă-l şi aud pe bunicu’, din pragul uşii : „Ia să scot eu cureaua...”, ducându-şi mâna la cataramă. Încremeneam de frică şi ne aşezam amândoi, tremurând, pe marginea patului, abordând nişte mine din cale-afară de nevinovate.
Bineînţeles că bunicul se reîntorcea la masa din bucătărie când vedea că ne-am liniştit. Noi aşteptam să se închidă uşa odăii, după care ne uitam complice unul la altul şi ne reluam jocul, „daţi” pe Silent, de această dată.
De asemenea, nu pot să uit aventurile cu patul părinţilor, de acasă, sau cu canapeaua din sufragerie. Bănuiesc că este o pandemie a tuturor copiilor aceasta, cu săritul în pat. Cum spuneam, aveam ceva şi cu patul părinţilor. Matrimonial, moale şi încăpător, piesa de mobilier reprezenta atracţia casei pentru mine şi Frăţi. După ce luasem lecţii de la el (mă corupea, înţelegeţi bine) – şi anume : se ia avânt încă de la uşa camerei, se înaintează cu maximă viteză, se răsuceşte în aer şi se plonjează în multadoratul pat -, ajunsesem deja expertă în săritura cu „dublu tuluf”, cum ar spune Habiba. Râdeam de fiecare dată cu poftă după ce ma trânteam. Îi vedeam chipul plin de satisfacţie a lui Frăţi, spunând, în timp ce ridica din sprâncene :”Eh, ţi-am zis eu că-i mişto!”.
După ce ne plictiseam de patul din camera zisă şi „de hotel”, luam cu asalt canapeaua, respectiv fotoliile, din sufragerie. Aici, Frăţi avea sarcină mai dificilă. Eu, fiind mai mică, mă urcam în cârca lui şi îl puneam să mă învârtă. Ca să stau mai comod pe acest parcurs, apucam perna mea preferată, a cărei faţă mi-o amintesc şi acum, la mai bine de zece ani de la aceste păţanii – era de un alb cremos, cusută pe margini cu fir auriu şi-având un model floral maroniu în mijloc, încadrat, la rândul lui, de cusătura strălucitoare şi-un pic înţepătoare la contactul cu obrazul. Puneam, aşadar, perna în zona cefei lui Frăţi şi-mi sprijineam capul pe ea, în timp ce Sorin nu contenea să facă piruete, cu mine în spate. La un moment dat, pe neaşteptate, îmi dădea drumul în fotoliu (sau în canapea, când mă mai mărisem), din viteză. Mă izbeam cu capul sau cu spatele, după care atârnam leneşă de braţele fotoliului. Frăţi cădea şi el, din picioare, pe undeva prin preajmă, pe bună dreptate ostenit. Eram amândoi ameţiţi, bezmetici şi FERICIŢI. Râdeam fără-ncetare de ceea ce tocmai făcusem, fiind pe deplin siguri ca nimeni, în lumea asta, nu se mai distra atât de bine cum o făceam noi.
Aceste experienţe se repetau destul de des de-a lungul zilei, mai ales pentru că eram, în mare parte a timpului, singuri acasă. Apoi, venea după-amiaza, respectiv seara. Începea programul de joacă în cartier, cu ceilalţi copii. Acela era momentul în care făceam „puppy eyes” şi îl bâzâiam la cap pe Frăţi să mă ia cu el. Aveam şi eu prieteni, dar nu se comparau cu gaşca de copii mai mari, a lui Sorin. Părinţii, evident, ţineau cu mine, mizând pe faptul că sunt mai în siguranţă dacă merg cu el. Parcă-i şi văd privirea morocănoasă şi-i aud bombăneala, văzându-se din nou nevoit s-o care după el pe „sora mai mică şi enervantă”. Şi mergeam afară, mândră, cu nasu-n vânt. Mi-amintesc că nici măcar nu aveam pretenţia să fiu băgată în seamă de grupul lui de prieteni; simplul fapt că stăteam printre ei şi-i priveam mă umplea de fericire şi de un sentiment pufos de superioritate. Probabil că, tot cu aceste ocazii, am auzit primele înjurături adevărate din viaţa mea. La noi în casă nu se înjura, decât foarte, foarte rar, iar atunci mai mult decât „dracu’ ” nu se folosea în propoziţie.
Revenind la faptul că mă ţineam după fratimiu oriunde s-ar duce, această situaţie îi aducea lui multiple inconveniente, printre care şi ora de intrat în casă. Eu eram mai mică, deci intram mai devreme. Însă nici nu treceam bine pragul uşii de la intrare, că ai mei mă şi trimiteau să-l aduc şi pe Sorin. Şi dă-i atunci cu bombănit, şi nervi, şi ţipat... Şi uite-aşa, îi stricam lui Frăţi serile de vară şi-l făceam să deteste că are o soră mai mică. Ca să nu mai spun de numeroasele bătăi „ca-ntre fraţi”, din care el ieşea mereu singurul vinovat, iar de aici vă puteţi imagina consecinţele...

Timpul a trecut şi am lăsat mult în urmă săritul în pat şi intratul în casă la aceeaşi oră. Am devenit liceeni, „mi-a venit mintea la cap”, cum spune el, s-a schimbat raportul frate-soră. Venise vremea în care pierdeam ore preţioase din noapte vorbind despre vrute şi nevrute, cu ochii aţintiţi în tavan, pe întuneric, până ce auzeam din dormitorul părinţilor un „Culcarea!” răstit, acompaniat de vocea autoritară a lui tătuţu.
Vorbeam despre tristeţi şi bucurii, despre viaţă şi neant, despre prieteni, despre viitor, visam cu ochii deschişi, râdeam sau plângeam, însă întotdeauna îmi ascultam fratele cu maximum de interes şi admiraţie.
Tot datorită lui Frăţi, am devenit mai bună. Am învăţat să împart, să-mi pese de celălalt, să am încredere şi nădejde în cineva şi, la rândul meu, să mă fac demnă de aceste sentimente din partea lui şi a altora. Probabil că aş fi fost alta dacă nu aş fi avut frate, mai egoistă, mai nesimţitoare.

Nu uit nici zilele în care mă tăvăleam prin casă de durere, iar el mă privea neputincios şi mă urmărea dintr-o cameră într-alta, să vadă cum mă mai simt. Odată, îmi fusese foarte rău, de la stomac, şi stăteam lungită în patul adorabil al părinţilor (altul, acum, decât cel din copilărie, de cel puţin două ori mai moale, mai confortabil şi mai încăpător). Pe jumătate leşinată şi adormită, îl aveam pe Frăţi lângă mine care, periodic, mă lua de mână şi mă privea cu aceeaşi neputinţă. Stătea acolo şi simţeam că nutrea cel mai sincer sentiment de părere de rău.
Tot din această perioadă a liceului, pentru mine, iar pentru el, facultate, dar, mai mult, muncă, păstrez amintirea ajutorului la nevoie, împrumutului de bani, transportului cu maşina la ore târzii, şi nu numai. Apropo de maşină, o să am mereu în minte o zi (groaznică) de noiembrie în care îmi era atât de rău (din cauza nefericitelor dureri menstruale), încât l-am rugat să vină să mă ia de la şcoală. Şi nu numai că a venit, dar a fost şi extrem de prompt. Într-una dintre cele mai urâte zile din viaţa mea, fratele meu a fost acolo, conştient de cât de greu m-aş fi descurcat dacă aş fi fost de una singură.
Întâmplări de acest gen pot să povestesc la nesfârşit, fiindcă sunt multe şi toate făcute din suflet. „Frate” înseamnă să înveţi să ai grijă şi de altcineva în afară de propria persoană, şi s-o faci cu dăruire, nu din obligaţie.

Amintirile cu Frăţi continuă până în prezent şi poate că această incursiune destul de generoasă a avut scopul de a mă face să-nţeleg mai bine ceea ce se întâmplă azi.
Din fericire, Sorin este bine şi sănătos. Însă nu pot să nu observ schimbările semnificative care au survenit în atitudinea lui faţă de tot ce îl înconjoară. Spre exemplu, ziua de ieri îmi va aminti de o supărare dureroasă şi de o pereche de ochi umflaţi de atâta plâns, în urma unei discuţii aprinse cu el. În ultima jumătate de an, scnenariul s-a tot repetat, iar momentele de bucurie sinceră, trăite de către toţi membrii familiei, sunt din ce în ce mai rare...
Am speranţa, totuşi, că adâncul sufletului său mai deţine măcar 1% din inocenţa şi din bunătatea de altădată, şi că îmi voi recăpăta frăţiorul cu care am trecut prin cele mai memorabile clipe ale copilăriei şi cu care m-am obişnuit deja să fiu grijulie, tolerantă şi darnică.

Iar când mă gândesc la Frăţi, îmi cântă în minte numai melodia asta .

"-Are you always gonna be there when I grow up? Are you?

-Cross my heart."

Comment dire

2010-08-05T22:41:00.002+03:00

Comment dire « Je t’aime » quand tu n’as pas encore appris de sentir, de pleurer, de rêver ? Comment dire « Tu me manques » quand tu t’es habitué de vivre seul, sans aucune autre présence auprès de toi, même sans toi... ? Comment dire que les mots sont le miroir de nos pensées les plus éloignées, de notre intérieur sensible ? Comment dire des mots qui ne sont pas seulement des mots ? Et, puis, comment comprendre qu’au delà des mots qui « parlent », ce sont les yeux les vrais miroirs, ce sont nos mains, ce sont la voix et l’odeur, ce sont tous les moyens qui n’ont pas besoin de moindre mot, qui portent notre identité?

Comment dire....?

Summer fever

2010-08-02T00:44:00.008+03:00

Căldura înnăbuşitoare ghidează paşii osteniţi de-atâta drum într-o singură direcţie : mare. Iar dacă această destinaţie reprezenta cândva o oază răcoroasă, acum nu este decât o baltă clocită, uşor unduită de nişte curenţi anemici. Nimic nu mişcă. Now is forever. Aşadar, canicula mă face să dormitez leneşă pe prosopul meu şi să-mi schiţez în minte programul de după orele 21.00, când briza îşi reintră în drepturi şi aerul devine mai suportabil.

Şi schiţez, mai şterg, mai adaug. Multe activităţi sunt în stand-by, lăsându-mă mai des furată ce ceea ce se iveşte pe neaşteptate decât de planurile mele îndelung calculate.

Fashiontv Summer Festival (despre care a vorbit habiba mai detaliat), poze din turnul moscheei, plimbări nocturne "asezonate" cu glume bune şi multă, multă plajă, plus un teanc de cărţi ce se-mpuţinează de la o zi la alta, sunt doar câteva din reperele ultimelor zile. Am multe altele de îndeplinit, dar le iau uşor... căci e vară şi e bine!

Studentă. ZBOR

2010-07-29T12:09:00.017+03:00

Ieri mi-am plimbat părinţii cu metroul şi am devenit oficial studentă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, din cadrul Universităţii din Bucureşti. Sunt bucuroasă, sunt împlinită, sunt încrezătoare în ceea ce va urma. Din octombrie îmi iau zborul pe-un fir de vânt. Ştiu că nu va fi uşor, aşa cum nimic nu a fost nici până acum. Am, însă, siguranţa că dorinţele de nestăvilit, alimentate cu energie şi cu convingere, se împlinesc. Mi-am demonstrat-o, doar, în nenumărate rânduri. Şi, deşi voi fi departe de sufletele care m-au îmbrăţişat în aceşti 19 ani, şi de locurile mele unice, şi de marea mea, şi de tot ce înseamnă Constanţa pentru mine (şi înseamnă TOT), am şi voi avea mereu sprijinul unor părinţi minunaţi, a căror căldură voi răzbi s-o simt şi la mai bine de 250 km distanţă. Şi zâmbesc, altfel n-aş reuşi.

În ultima vreme am plâns cam des. Luni seară, cel puţin, mi s-au unit în barbă deopotrivă lacrimi de tristeţe şi de bucurie nemăsurată. De tristeţe, pentru că o persoană dragă m-a dezamăgit cum nu credeam că o va putea face cineva vreodată. De bucurie, pentru că mi-am văzut visul cu ochii, şi anume că am intrat la facultatea la care îmi doream, vis la care deja renunţasem. Asta ar trebui să-mi fie învăţătură de minte pe viitor şi să cred de cel puţin patruzeci de ori (am intrat a 40-a la Jurnalism) mai mult în mine. A, şi mai plâng de fiecare dată când mă gândesc la mama. Aşa va fi mereu. Dar despre asta voi scrie un articol separat.

Sunt ultimele zile din iulie şi le gust pe îndelete. E cea mai dulce relaxare aceasta, a lipsei de griji. Vine şi august, vine şi septembrie. E vremea verii aceleia minunate de care vorbeam acum câteva posturi. Ei bine, mă duc să trăiesc în mod inubliabil!

Cianură pentru un surâs

2010-07-07T22:34:00.013+03:00

"Băgă mâna în tainiţă şi scoase cele două pânze. Mângâie cu vârful degetelor grumazul alb al femeii cu evantai.
-Nu-i curios? Sunt poate două secole de când a murit şi surâsul ei are încă puterea să ucidă. Hm, prea multă cianură pentru un surâs..."

Am descoperit-o recent pe Rodica Ojog-Braşoveanu. Am făcut cunoştinţă cu personajele cărţii "Cianură pentru un surâs" şi mi-am dat seama că am nevoie să-i citesc toată opera. Paginile cărţuliei cu coperţi verde închis sunt răvăşite din cauza avidităţii cu care au fost devorate. Tipurile umane întâlnite în ele îmi vor rămâne vreme îndelungată întipărite în memorie. Autorul lor are un talent desăvârşit, iar descrierile nu numai că m-au ajutat să vizualizez imaginea fiecăruia în parte în cele mai variate nuanţe - dovedind astfel o iscusinţă rar întâlnită -, ci m-au făcut să trăiesc în mijlocul lor, străduindu-mă să le anticipez mişcările (nereuşind niciodată, bineînţeles - răsturnările de situaţie sunt dintre cele mai neaşteptate la Rodica Ojog-Braşoveanu).
În fine, un roman tumultos în care candoarea ucide - cianura nu e decât un pretext convenţional.
Îl recomand călduros şi aplaud maniera remarcabilă de a înşirui evenimentele, de a portretiza personajele şi de a crea o poveste inubliabilă, ale doamnei Ojog-Braşoveanu.

La urma urmei, şi în viaţa de zi cu zi curge prea multă cianură pentru un surâs. Iar aici nu mai este vorba de o poveste al cărei dramatism se surpă odată ce închizi cartea...

Ploaie, Lady Gaga & Co.

2010-06-30T23:21:00.011+03:00

Stăteam chircită în intersecţia dintre bulevardele Artemis şi Mircea cel Bătrân şi aşteptam microbuzul. Era trecut de orele 21. Jacheta mea vişinie, de catifea, era udă leoarcă, sub ropotul de picături care cădeau necontenit de mai bine de jumătate de oră. Tremuram şi făceam paşi de colo-colo pentru a mă mai încălzi. Espadrilele mele verzi, cu talpă din rafie, erau greoaie, iar când păşeam, apa se scurgea şiroaie din ele. Băteam periodic cu piciorul stâng în asfalt, pentru a-mi potoli frisoanele.

Deodată, am zărit în depărtare Maxi Taxi-ul. Am oftat uşurată şi i-am făcut semn cu mâna să oprească. După o frână prelungă, maşina s-a oprit la câţiva metri buni mai în faţă. Am fost nevoită să alerg până acolo. Am urcat, într-un sfârşit. Eram udă până la piele. Bretonul îmi stătea lipit de frunte, rochia bej, din voal, altădată vaporoasă, era flască, iar sandalele atârnau ca nişte buturugi.
Spaţiul era restrâns şi trăiam deja cu resemnarea că voi călători mereu în înghesuială în acest microbuz. Am avut o tentativă de a-i întinde şoferului banii de bilet, dar în zadar. O femeie în varstă, corpolentă, m-a scrutat din priviri, cu dezgust, şi mi-a făcut loc. Încerca să stea cât mai departe de mine pentru a nu-şi uda costumul deux-pieces cu umeri buretaţi şi cu imprimeu floral auriu. Avea ochii puternic fardaţi cu verde şi părul făcut permanent. Plescăia, periodic, cu acelaşi dezgust, iar colţurile buzelor ei trăgeau vertiginos în jos.

Încercam să mă ţin de bară, de scaun, de orice, numai să nu-mi pierd echilibrul, după cum obişnuiesc, şi să mă prăvălesc peste cineva. Simţeam respiraţia unui alt pasager direct în ceafă. La un moment dat, când am întors capul pentru a-i cere scuze pentru că tocmai îl călcasem, am avut răgazul de a-i observa aluniţa de pe obrazul drept şi începutul de barbă. Era un bărbat la vreo treizeci de ani. M-a privit amuzat, scoţând ştrengăreşte vârful limbii printre dinţi. I-am zâmbit încurcată, în timp ce îmi ştergeam picăturile de apă care se prelingeau din păr, pe obraji, ca nişte lacrimi.

Undeva în dreapta, se auzeau chicoteli de copil, dojenite de o voce de femeie. După ce s-a mai eliberat microbuzul, am putut vedea că era vorba de o fetiţă blondă cu ochi mari, uimiţi, acompaniată de mama ei. Cu gâtul sucit spre aceasta, micuţa repeta că împlinise patru ani în urmă cu trei zile, apoi râdea zgomotos şi mai spunea câte o năstruşnicie. Buzele îi erau mai mult întredeschise, cu precădere când râdea cu poftă. Am putut observa cu uşurinţă lipsa a doi dinţi în partea de sus. Însă n-am mai putut observa şi că trebuia să cobor. Am tresărit brusc şi i-am spus şoferului să oprească pe Aleea Lăcrămioarei. Am înaintat pe culoarul dintre scaune, pentru a coborî. Când să părăsesc microbuzul, am auzit-o pe blondină : „Mami, mami! Cântă Lady Gaga!”. Radio-ul tocmai difuza piesa „Bad Romance”. În acel moment, eu am fost cea care a izbucnit intr-un râs cristalin, în mijlocul străzii şi în mijlocul ploii, care nu a contenit o clipă să se oprească.

Cuvinte de înţelepciune pentru fiecare zi

2010-06-29T14:06:00.003+03:00

"Nu vei fi niciodată perfect în capacitatea pe care o ai de a dărui şi a primi iubire.

Nu încerca să fii.

Încearcă doar să fii, astăzi, puţin mai deschis decât ai fost ieri."

Puţin optimism şi puţin zâmbet

2010-06-28T16:21:00.006+03:00

E-un cer extrem de senin, acum că s-au scuturat norii. În plus, s-au mai evaporat din emoţii şi s-a adăugat un zâmbet liniştit grimasei mele obosite de zilele trecute. O probă a trecut. Încă două hopuri, apoi încă unul mai mare în jurul datei de 20 iulie, după care o să pot spune că am vacanţă si o să mă pot bucura de vară fără niciun fel de constrângeri. Aş fi nerecunoscătoare, totuşi, dacă m-aş plânge acum. Deşi trec orele pe nesimţite, pierdută printre notiţele la psihologie sau printre comentariile la română (până ieri), ori lucrând pentru admitere, iar, la sfârşit, caut doar o pernă moale pe care să-mi odihnesc capul obosit de migrene şi de dureri de ochi, satisfacţia e imensă când, pestre trei zile, recitesc în treacăt acele notiţe şi îmi dau seama că nu numai că le pot reformula impecabil, dar pot adăuga la ele şi informaţii colaterale (din filosofie, religie, artă). Nu muncesc în van, altfel spus. În plus, cerul mă răsplăteşte: ploaia vine mereu exact atunci când este nevoie de ea. Răspunde chemării sufletului, care tânjeşte după un răgaz de melancolie. Aş putea spune că, în zilele astea, în care nu am mai citit nicio carte pe placul meu, ploaia este singurul element artistic care mă eliberează.
Am o viaţă frumoasă, colorată cu toată gama de culori şi nonculori, cu mii de bucurii mici, trăite cu intensitate. Am oameni deosebiţi în jurul meu şi un optimism asemeni unui ghiveci cu mulţi boboci – în fiecare zi înfloreşte câte un boboc. Închipuiţi-vă explozia de sentiment care vine odată cu bobocul înflorit... A, şi am convingerea că GOOD THINGS REALLY COME TO THOSE WHO WAIT !

Într-o altă ordine de idei, forţa o capeţi din interior, cu ajutorul convingerilor că ai trăit autentic, în toate accepţiunile acestui termen.

Demonii interiori

2010-06-23T23:05:00.007+03:00

Trebuie să fii gata să te laşi mistuit de propria flacără; cum ai putea renaşte dacă nu te-ai transformat mai întâi în cenuşă ?

Cum ai putea învăţa să ierţi, atâta timp cât nu te-ai iertat pe tine însuţi? Măştile pe care le tot schimbi în încercarea de a-i convinge pe ceilalţi că eşti puternic, nu fac decât să accentueze şi mai tare uscăciunea din suflet...
Şi te alegi doar cu praf în vânt căci, la sfârşitul zilei, eşti disecat, centimetru cu centimetru, de proprii demoni.

Îmi propun

2010-06-21T20:36:00.008+03:00

Îmi propun să am o vară minunată. Îmi propun să citesc mult, să cutreier în lung şi-n lat, să nu-mi refuz nimic! Îmi propun să fac dragoste cu marea oricând: la răsărit, în toiul căldurilor toropitoare, pe înserate ori în plină noapte. Îmi propun să accept tot ceea ce voi simţi că înseamnă viaţă adevărată. Îmi propun să dorm puţin, dar să nu-mi permit vreodată să spun că sunt obosită.
Îmi propun să profit la maximum de Constanţa şi de frumoasele sale colţuri de linişte. Îmi propun să iubesc. Tare.
Îmi propun să muncesc, îmi propun să scriu, îmi propun să fac o groază de fotografii, ca nu cumva să pierd amintirile a ceea ce voi numi, peste ani, O VARĂ MINUNATĂ.
Îmi propun să pierd nopţile uitându-mă la stele şi să-mi pierd minţile uitându-mă în nişte ochi verzi.
Îmi propun să râd din tot sufletul, cu fiecare por al pielii şi cu fiecare ocazie. Să râd cât pentru toate clipele când am fost tristă.
Îmi propun să stau cu mine, îmi propun să mă pierd în mulţime, dar, mai ales, îmi propun să mă regăsesc, la sfârşit de vară, lângă tine. :)

Teamă

2010-06-13T20:16:00.007+03:00

Ce ne îndeamnă înţelepciunea să facem? Ne spune să ne controlăm imaginaţia, pentru că altfel va distorsiona realitatea şi va transforma munţii în muşuroaie de furnici şi broaştele în prinţi. Ne spune să ne ţinem temerile în frâu, ca să putem să ne temem de ceea ce ne poate răni, dar să nu ne irosim energiile ferindu-ne de umbrele de pe pereţi. Ne spune să nu ne temem de moarte şi că nu trebuie să ne temem decât de teama însăşi.
Alain de Botton

De ce îl iubeşti

2010-06-12T23:28:00.011+03:00

Ajungi să iubeşti o persoană pentru acordurile de chitară pe care stau aşezate literele numelui său, pentru mirosul pielii, inconfundabil şi irepetabil, pentru liniştea pe care o aşterne pe umerii tăi când te cuprinde în braţe, pentru fiecare atingere întâmplătoare a gândurilor, a zâmbetelor, pentru glumele mici, rostite în acelaşi timp, pentru grija paternă cu care te înveleşte noaptea, la culcare, pentru că te îmbrăţişează preţ de 20 de minute, fără să facă nimic altceva, pentru că, deşi alergi contra curentului, nu te opreşte, ci stă alături de tine şi te sprijină atunci când oboseşti, pentru că îţi iubeşte defectele mai mult decât calităţile, pentru că petrece minute în şir admirându-ţi concentrarea cu care citeşti, scrii, desenezi sau faci o fotografie, pentru că te sărută în dosul încheieturii mâinii, pentru că adoarme în timp ce te joci cu părul lui, pentru că se plimbă prin ploaie alături de tine si te sărută, sub picături, la colţ de stradă, pentru că abia aşteaptă să ajungă acasă, lângă tine, să fie din nou el însuşi, pentru că, în ciuda oboselii şi supărării adunate de-a lungul zilei, mereu va fi loc de un sărut şi de „Noapte bună”, pentru că te învaţă să valsezi şi să mănânci cu beţişoare chinezeşti, pentru că îţi dedică după-amiezi întregi să faceţi numai ce vrei tu, pentru că, între voi, se aud mai des „Am nevoie de tine” şi „Mulţumesc”, decât „Te iubesc”, pentru că împarţi cu el acelaşi cubuleţ de ciocolată, aceeaşi portocală, aceeaşi pătură, aceleaşi milioane de amintiri... în definitiv, acelaşi suflet.

Cine îmbrăţişează copilul?

2010-06-08T20:49:00.006+03:00

Cuvinte de înţelepciune pentru fiecare zi - Paul Ferrini

13 aprilie

Cine îmbrăţişează copilul?

„Dincolo de judecată şi de teamă, există cel care înţelege şi iartă, care îmbrăţişează cu mare compasiune tot ceea ce se întâmplă în viaţa ta. El este cel care îmbrăţişează şi linişteşte copilul rănit, trezit din visele lui de coşmar. În braţele lui iubitoare, ţipetele copilului se potolesc. Teroarea dispare şi sentimentul de siguranţă revine.
Tu eşti atât copilul care ţipă şi dă din picioare, cât şi cel ce îmbrăţişează copilul cu compasiune. Tu eşti cel ce strigă cu disperare după siguranţă şi iubire, cât şi cel ce răspunde, cu încredere, chemării.”

Eu sunt copilul răsfăţat în ochii căruia poţi citi, în acelaşi timp, mângâiere, răutate, revoltă, spaimă, euforie şi linişte. Aceşti ochi multilateral dezvoltaţi nu sunt altceva decât expresia unui suflet clocotitor, care explodează şi refulează, demonstrează şi camuflează după legi necunoscute nici măcar de către mine. Misterul în care-mi sunt cufundate căile inimii, e însăşi motorul vieţii, elementul care mă face să-mi doresc să alerg.

Eu mă lovesc şi tot eu îmi ling rana. Aşa a fost dintotdeauna, doar că, în perioada copilăriei, părinţii ne-au creat iluzia că ei „îmbrăţişează copilul”. Ca să descoperim treptat că, de fapt, nimeni nu va plânge în locul nostru, iar crucea chiar va fi cărată de aceşti umeri mici. Tot cu trecerea timpului descoperim câtă putere lâncezeşte în noi. La fel, a fost dintotdeauna acolo. Se pare că acel înger care ne-a atins buzele la naştere, în semn de anulare a tot ce trăisem până atunci în toate vieţile noastre anterioare, nu ne-a răpit şi această forţă interioară (doar că a fost trecută în meritul părinţilor până ce am atins maturitatea sufletească de a o înţelege şi - amănunt esenţial - de a o folosi corespunzător).

În suflet, nu sunt decât un copil, pe alocuri maturizat, dar cel mai adesea neştiutor, bezmetic, uluit de ce mai poate simţi... Acum, în prag de despărţire de un întreg univers, particip destul de tăcută la toate întâlnirile ceremonioase, si parcă aceste formalităţi nu fac decât să mă înstrăineze de refugiile găsite cu greu în patru ani de liceu. Ceva din mine strigă cu disperare după siguranţă şi iubire, iar cealaltă parte din mine (aceea raţională) răspunde, cu încredere, chemării vântului... Poate că este expresia puterii, care abia acum începe să se dezlănţuie. Poate că cea din urmă voce deţine formula tihnei de mai târziu. Aş fi ipocrită să spun că nu mi-e frică şi că nu mă gândesc mai des la eşec decât la reuşită. Dar acest suflet (cel puţin!) duplicitar, îmi şopteşte, printre frisoane, că va fi aşa cum vreau să fie. Tot o voce slabă îmi spune că e nevoie de convingere şi de încredere din partea mea, pentru ca drumul să fie pe cât de anevoios, pe atât de plăcut. Pentru că, prin suficientă siguranţă de sine, pot face pământul să se învârtă.

O să scriu din nou citatul meu preferat, nu pentru alt motiv în afară de faptul că defineşte cursul existenţei mele :

Good things come to those who wait.

O dată cu aşteptarea, e mult tumult, avânt, risc. Dar cum altfel ţi-ai putea numi traiul VIAŢĂ ?!